Tu pe un plan, iar eu pe altul, tu cu anumiți demoni, eu cu alții. De s-ar întâlni ei, demonii din noi, probabil că s-ar isca un război în noi. Stai puțin… stai așa, stai să îmi pun cafeaua pe masă și țigara în scrumieră. La mine este deja. Este un război. Mă trezesc cu dorul de tine și mă înjur că nu te caut.

Dar știu că nu trebuie să te caut, știu că oricât aș căuta, nu am să te găsesc. Mi-ai spus să te caut atunci când îmi voi reveni. Să îmi revin din ce? Din dorul după tine, după vocea ta, după corpul tau? Do you think this shit`s fuckin` easy? Cum naiba ai crezut că e așa de simplu? Dai o zi din calendar și trece? Fuck NO! Eu mai mult mă scufund… în mine… după tine. Vreau singurătate atunci când prietenii mă caută, vreau liniște atunci când se anunță un party.

Și la fel cum îmi doresc toate acestea, războiul din mine și el se vrea auzit. Atunci încep bombardamentele, focurile de mortieră, strigăte de luptă și de moarte. It is a dark place. Fug! Fug de ele! Caut orice gălăgie doar să nu mai îmi aud cum îmi bubuie capul. Caut party, caut alcool, caut…. diverse „droguri”. Pe astea le găsesc ușor, acestea îmi parvin foarte ușor, probabil că sunt mult mai mulți oameni triști care caută salvare într-un pahar de fericire sau o pastilă de rai decât am crede.

Nu știu… mi-e defazat sufletul. Nu ne înțelegem nicicum. El trage „hăis”, eu „cea”, el zice una, eu zic alta. Mai du-te dracului! Nu pentru asta ești conceput! Ești conceput ca să aduci bucurie, nu confuzie! Măcar de ai aduce durere aș înțelege, dar nu asta! Nu confuzie! Ce mama naibii să fac eu cu o confuzie? De băut nu pot să o beau, de fumat nu o pot fuma, de tras pe nas nu o pot trage… e ACOLO și atât. Ca un spectru a tot ceea ce nu voi fi în viață. Și știu că sunt multe pe care nu le voi face, și le-am acceptat, dar nu vreau să le văd în fiecare zi. Nu am nevoie de memento pentru asta, am telefon șmecher care îmi poate zice și câte bătăi de inimă pe minut am.

Dar confuzia? Ce îmi poate zice? Nu îmi zice nimic, mă întreabă. Atât. Îmi pune întrebări. De unde să știu eu răspunsuri când nu eu pun întrebările?

Cel mai oribil demon, întrebarea. Decât să întrebi, mai bine taci. Dar când taci, se aud mortierele, se aud bombardamentele și atunci îți bubuie capul în noapte, și te auzi doar pe tine. Orice om poate să confirme asta, nimănui nu îi place propria voce. Atunci ești dat dracului, când ajungi să te auzi pe tine, atunci vin toate băuturile, toate țigările, toate „drogurile” să te scape… și… te scapă.

Te „scapă” pe jos. Nu realizezi că, de fapt, toate astea te ajută pentru foarte puțin timp, atât cât să ai un apel pierdut pe telefon. Apel de la tine, că tu nu te mai auzi și nici nu te mai găsești. A doua zi te trezești și începi să îți cauți în telefon dovezi, poze, videouri, check in-uri, să vezi și tu pe unde te-ai dus și cu cine. „De ce” nu te mai întrebi, că știi motivul deja. Ești defazat.