Scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu
Scenografia: Adrian Damian
Producător: Teatrul „Aureliu Manea” Turda

Pe scenă sosesc nişte fete tremurânde acoperite cu prosoape, executând mişcări de păsări. Îşi îngroapă feţele în boluri mari cu gheaţă, masându-se pe corp cu cuburi şi băgându-le în gură. Le scuipă înapoi, iar pe podea fac piruete ca peştii pe uscat, toate pe un fond albastru neobişnuit de-aprins.

De undeva se-aude-o voce: „Ai dormit bine? Da, zice mama mea. Nu te doare nimic? Nu. Nopţile îţi sunt liniştite? Nu, spune mama mea. Aş vrea să-mi pot lua rămas bun de la ea. Mama a uitat că m-a născut şi se miră când mă vede în salonul ei de de spital. Oare cine m-a făcut? O individiază pe femeia care m-a adus pe lume.”

„Copilul meu drag, eu am Altzheimer şi nu-ndrăznesc să-mi ung pleoapele sau buzele cu cuburi reci de gheaţă. /Dac-aş sta 24 de ore din 24 cu ea ar fi lucidă ca un diamant al prezentului, în care înc-ar fi posibil să nu ne fi născut…”

Scenele continuă la fel de misterios, fetele dansează şi se bat cu cârpe, aruncând una-n cealaltă. Acestea dispar, iar ele încep să le caute pe jos. Se îmbracă toate-n negru şi tuşesc fără oprire. „Un fluture mort se zbate şi zboară”, frază repetată de mai multe ori.

„Mâna ta e o minune, îi zic mamei mele. Oare-aşa-s şi celelalte minuni (?), îmi zice ea. Nu ştiu ce să-i răspund şi lovesc cu mâna în podea. Mama mea aude voci. Ce frumos cântă băieţii în grădină. Te-am pierdut când erai mic şi acum eşti mare. Vocile-mi spun că nu te-au găsit. Încerc s-o liniştesc. Mama mă priveşte de altundeva. Aşa crezi tu, că merită? Apoi, cu felul ei de-a mişca din priviri şi fără buze, aruncă din poşetă în câinii cuibăriţi sub garduri. Deşi e noapte, aceştia nu latră, şi-n rest, pe stradă nu mai trece nimeni.”

Fetele-şi oferă linguri de gheaţă în loc de mâncare, iar pe scenă răsar de nicăieri banchizele cu licurici. Sclipesc şi rămân aprinse, independente de spotlight. Cu ele se face un fel de curling fără ţintă, cu opriri din inerţie. Podeaua-i ştearsă din patru labe, apoi se curăţă cu sârg pe spate. Două rămân întinse pe-un pat de gheaţă şi-s acoperite cu pătura din nou, de data asta-n mod inutil.

„Printre flori a apărut dozatorul de morfină. L-am curăţat de rugină, o testăm pe mama de Altzheimer: Cine e-n fotografii? Pe noi cum ne cheamă? De ce-are nevoie un avion pentru a putea zbura? Păi, de nişte aripi şi puţină voinţă.”

La final, duoul se caţără pe-o scară din neoane. „Lumea va-nghiţi patul ăsta mizerabil, atât e de frumoasă… şi voi putea zburda din nou.” Chipul mamei, tânăr, apare pe ecran sub formă de vertij.

Foto: Adelina Laura