Luni, 20 august, adică…

…ieri, a început să plouă. Şi cum aveam uşa deschisă la balcon, mă uitam prin fereastra pe care tocmai o zavorâsem cu sârmă, scoţându-i în prealabil din ramă sita pentru ţânţari, ca şi cum aş fi pus piedica unui pistol, pentru că apa rece plesnea geamul în rafale şi cu o furie nepotolită. Mai rămânea o crăpătură, prin care inevitabil îmi pătrundeau înăuntru picuri şi mi se scurgeau pe covor, ca printr-o fisură a unui baraj improvizat care mă proteja, dar la limită.

Şi oh, câte am văzut, adică simţit, lăsat în liniştea mea, ascuns în casă şi totuşi conectat la tot ce se întâmpla în pofida adăpostirii mele. Câteva picături rămaseră prinse în pătrăţelele de plastic ale plasei, cu mai vezi fâşia aceea cleioasă ce stă atârnată prin casele oamenilor, umplută de muşte neputincioase ce se prăpădesc încet.

Îmi lipeam palma de geam şi îl presam, urma ei semănându-mi mai apoi cu iluzia aceea optica a lui Iisus, cunoscută cred, tuturor dintre voi. Doamne, ce miracol mai e şi condensul şi cine ştie câte mai ai în mânecă ? Picurii îmi treceau magic prin mână, fără să o pătrundă. Loveau gârla de scurgere a balconului ca pe o ţintă nimerită la ,,ţanc !“, ricoşând în artificii apoase, dispersate ulterior într-o depărtare pe care n-o vedeam cu ochiul liber, dar o simţeam. Bolta sticlei lansa comete cenuşii şi mici dâre de apă în urma lor, aidoma prafului de stele. Ai fi zis că mă uitam la un pahar cu apă minerală, dar cu bulele coborându-i, în loc să urce.

Teiul şi cireşul îşi scuturau elastic ramurile şi coama într-un dans senzual, plin de vitalitate, stăpâniţi de vraja precipitaţiilor, de această minunată sărbătoare neanunţată. Din acoperişurile lustruite într-o manieră uluitoare, răsar acum aburi. Betonul platoului e de un maro-verzui posomorât, iar muşchii dimprejurul blocului îi văd cum se îmbibă, făcându-le parcă în ciudă bălţilor formate în asfaltul din apropiere. Abia acum observ că în părculeţul de unde au tăiat smochinul ce se uscase au sădit un trandafir superb. Nici ţiglele care îmi împrejmuiesc balconul nu duc lipsă de muşchi şi licheni. Mă duc cu gândul la casa de peste drum de Tribunalul Judeţean Arad (imposibil să n-o ştiţi dacă sunteţi din oraş), împodobită toată cu frunze căţărătoare. De fiecare dată când o observ, mă apucă mirarea. Fie zi, soare, noapte sau iarnă, emană mereu aceeaşi senzaţie de mister, întuneric şi cumva claustrofobie, cu obloanele ei de lemn putrezite şi căzute parcă pe vecie.

De acum am deschis deja geamurile larg şi mă aplec pe pervaz, privind pământul însetat cum stă crăpat şi cu gura larg deschisă, aşteptând să se transforme în mocirlă.

Scuipaturi mari şi albe, adevărate boabe de grindină lichide, se scurg de la etajul de sus, însoţite de sute de linii dese şi subţiri, tot apoase. Keep it simple, a zis Dumnezeu când s-a decis pe o carieră de grafician şi a desenat ploaia, tocmai pentru ca eu să vin să-l contrazic şi să îi dau dacă vreau forma imaginaţiei mele, adică cea a unei aglomerări de săgeţi. Atmosfera privită de sus era una de Star Wars, unde vedeam cum mă apropiam tridimensional de inamic, având spatele asigurat de nişte întăriri ce îl atacau cu pistoale laser. Şi pe pontoanele de pe Mureş, impresia e aceeaşi, călătoresc pe loc.

Mă gândeam la eroziunea munţilor, când o singură picătură îmi zguduia întreaga tablă a balconului. Unele cădeau în combinaţii scurte şi rapide de tobe de jazz (tâ-râ-lâ-râ-lâ-râ-lât), lovind fierul ca pe-o toacă, iar altele se prăbuşeau, luând curbe dreapta-stânga, purtate de curentul de aer ce le unduia într-un zig-zag fluent, de puteai să juri că erau nişte mormoloci care-şi agitau corpul din coadă. Şi se mai mirau de ploile cu broaşte…

Dacă aveai răbdare suficientă, puteai vedea cum câteva dintre ele se desprindeau, dându-şi drumul în jos ca nişte paraşutişti sau săritori în sincron la înot. Cam asta cred că e, stai cu capul băgat în pământ şi vezi realitatea, vezi bălţi, noroi, maşini, coşuri de gunoi şi mizerii aruncate pe lângă, unde atraşi de miros, se adună câini. Ridici fruntea şi începi să ameţeşti, visând la nori, în unele cazuri comportându-te ca ultimul împiedicat. Deschideam geamul, îl închideam la loc. Se oprea, se repornea ploaia şi iar urca treptat la gradul unei vijelii bruşte şi trecătoare, după care revenea la sentimente mai bune.
Pânza fină de păianjen, stabilită într-un colţ drept punte de trecere dintre perdea şi perete, tremura şi ea, ca o reflecţie uşor distorsionată într-o apă. Uneori aproape că o vedeam tulburată de unde. De pe scară îmi urca la nări un îmbătător miros de vinete coapte. La geamuri nu vedeam oameni, pesemne că le era frică să îşi ude niţel creştetul; în schimb, le vedeam deschise pe toate.

Afară zăream indivizi ce călcau cu paşi mari, ferindu-se de bălţi, cu căpişoane, ziare şi serviete pe cap, ascunzându-se într-un final în scara protectoare a blocurilor. Nişte copii mai curajoşi, cu spatele la perete, realmente lipiţi de clădire, întindeau mâna spre ploaie şi îşi frecau mai apoi faţa cu apa ei. Nu înţeleg însă de ce ai alerga cu o umbrelă în mână. Cei mai fără nicio treabă erau bineînţeles nişte puradei trambalaţi prin ploaie, hăţiţi de mânuţe de o mamă căreia aşa îi stă în fire de obicei să se comporte cu odraslele.

O rândunică trecuse zgribulită de pe straşina vecină către acoperişul meu, în bătăi de aripi îngreunate de puterea ploii. O alta se scutura în aer în dansuri nebuneşti, ca de albină, de parcă încerca să imite o pasăre colibri şi nu-i ieşea.

Între timp, din când în când mai ascultam şi niste radio. Cred că ploaia este întotdeauna atât de deasă, încât nicio melodie nu ar putea să nu îţi aducă aminte de ea. Toate i se potrivesc de minune, aşa cum le stă bine minunilor, să se ascundă pretutindeni şi în orice. Pe winamp mergeau Depeche Mode, Deep Purple, Mazzy Star, The Slow Show, iar de la radioul din bucătărie se auzea în surdină o Tina Turner acompaniată de un saxofon. Dar până şi roşiile, brânza, iaurtul rece sau apa de izvor pe care o purtam după mine peste tot prin casă într-o sticlă de Granini de când lumea (toţi avem una), toate mă duceau cu gândul la vremea de afară.
Realizez că de când mă ştiu, ploaia are un efect pur şi simplu incredibil asupra mea când dă să se aştearnă. De aia o las să mă mângaie pe cap, cu degetele ei reci pătrunzându-mi părul până la piele (sau cum o numeam când eram prunc, pământul capului), înmuindu-mi-o, miruindu-mă cu melancolia ei.

Clar lucru, ploaia e capabilă să spargă orice barieră, e o cugetare ce domoleşte pe oricine, ştergându-ne pământul şi feţele. O tristeţe, aşadar, nu foarte tristă. O rugăciune pe care o rosteşti fără a te ruga, într-un moment de contemplare şi reculegere. De linişte. Într-un mod plăcut, toate i se supun umile, neavând încotro, primindu-i apa şi devenind gri – aşa cum e şi viaţa.

Când s-a terminat, norii erau conturaţi de o lumină diluată puţin spre un crem ce simboliza un amestec de cer cu soare. O să-mi fie dor de vară la fel cum şi de toamnă îmi va fi mai încolo, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Iubesc începuturile. Iubesc.

Acu` două zile mă uitam la o scenă minunată din filmul Bal (Honey, 2007), în care un copilaş stătea pe verandă şi admira complet pierdut norii lăsaţi pe munţi şi furtuna ce se declanşase. Şi-mi doream şi eu acest lucru. Şi uite că s-a intamplat.

Pi/es: Mulţi dintre picurii din plasa de prins ţânţari s-au evaporat deja, vă daţi seama ? S-au evaporat ! Deci au zburat cumva înapoi spre cer ori au ajuns să intre în lemnul ramei. Alţii mi-au lăsat pervazul murdar cu amprentele lui Dumnezeu.

Sfârşit, joi – ora 20:20