Uşa la balcon mi-a rămas întredeschisă. În mintea mea încep să ţopăie păsări. Moment ceresc. Deşi ochii mei continuă să rămână nişte jaluzele cimentate, le aud dinainte ciripitul, în sunete scurte şi zburdalnice. Ca o aglomeraţie voioasă de ţipete, ca un sursur ascuţit de pârâu. De primăvară. Parcă am o scoică lipită de ureche. Imaginaţia îmi funcţionează încă de la primele raze de lumină care s-au depus pe univers.
Ies afară pe fereastră şi mă loveşte domol o căldură matinală ca de sfârşit de liceu. Fac cu mâna unui prieten simpatic şi îmi aduc aminte de veşnica lui zicală când îl întreb unde e, şi-mi zice: ,, Îs pe zonă.” Ceva de genu’, ,,Îs eu prin preajmă, aşa că nu-ţi fie teamă’’. Cam asta înţeleg. Dar cred că limbajul de factură militară i se trage de la faptu’ că stă în Confecţii. De obicei, când îmi spune asta îmi imaginez un elicopter. Astfel, imaginea platoului din faţa blocului mi s-a preschimbat acum într-o pistă mare însemnată cu un ,,H” imens.
De-a stânga mea, pe geam, văd afişu’ cu Roşia Montană. M-am gândit de multe ori să-l dau jos, luându-l drept inutil. Zilele trecute a demisionat ministrul mediului, lazlo borbely (!). Magic. Inspir albul cireşului care se ridică până la mine-n pervaz. Îl observ cum îmbrăţişează aerul cu crengile sale înflorite, cum se clatină în vânt. În partea stângă puteţi vedea şi porumbelul care mi s-a cocoţat pe straşină. Din nu ştiu ce motiv mă întrebam de ce oare nu-mi vine rău privindu-l. Se uita la mine cu nişte ochi neobişnuit de vii în portocaliul lor, luând-o mai apoi în zbor spre pomul deja menţionat.
Pacea e întreruptă brusc de avalanşa de zgomote ale maimuţelor baptiste (chiar lângă blocul meu e Liceul Baptist) care deh, îs în pauză şi au nevoie să se exprime şi să scoată… mingile la bătaie. Pe lângă urletele continue, din cale afară de comice. Junglă ! Haos ! Nebunie ! Infern ! Uuu-aaa ! Păsările parcă ceartă acum copiii din curtea şcolii, reproşându-le gălăgia. Mintea mea diabolică mă duce cu gândul la filmul lui Hitchcock.
Dar nu e destul să te trezească toate lucrurile astea. Nu. Subţioara îmi miroase. ,,Treci la spălat Iuli, la frecatu` pe dinţi şi la datul ulterior cu cancer pe sub braţ, marca Old Spice“ ş.a.m.d, într-un etc. lunguieţ. Treci apoi la datu’ din coate, ,,Pune-te şi fă şi tu ceva pe lumea asta. Munceşte ! Că dacă nu, nimeni pe mai încolo n-o să-ţi arunce vreo privire…’’
…
Fără să vreau aproape, tălpile încep să-mi sară spre cana în care îmi voi turna cafeaua, teleghidate ca ale unei rândunele. Deja îmi închipui aburii ei apoşi, depuşi pe lângă stratul gros de caimac. Uneori îi sorb pe toţi deodată cu nările. Infuzie. High. Cofeină. Mintea îmi stă la rămăşiţa de tutun pe care mi-o voi aduna într-o foiţă de aceea lungă, care odată umplută va prinde o culoare maroniu ceţoasa, nici opacă, nici străvezie.
Acuma chiar că mi-a dispărut toată muzica din creier. Vecinu` de lângă a început să dea cu bormaşina. Sincer să fiu, nu prea mai îmi place de el. Şi nu din cauza asta. Nu.
Îl credeam om să-şi vadă de treburile lui, dar din nou am rămas la părerea că sunt singurul liberal din scară. Mă certase într-o zi cum că lucrurile pe care le scriu… ce fac eu adică, aia nu e muncă. Îi inventasem (şi nu chiar) faptul că aş fi jurnalist cultural (ce-o fi şi aia).
Eu n-am pickammer, dar într-o zi o să-i bat la uşă în semn de protest. Doar pentru că nu e oră de linişte. Adică nu ştiu să fie vreo lege care să interzică ciocănitul în lemn. În orice caz, nu la români !
P/S: Plapuma îmi stă răvăşită pe canapea. Cearşaful la fel. Mintea însă mi-e limpede. Cine are nevoie de deodorant când ai un nas şi dimineţile ? Mă duc, azi am de alergat. Dar e ok. Cine îşi duce biţigla la reparat departe ajunge. Bine… o trebuit să mă duc taman pe Câmpul Liniştii cu ea, undeva unde şi centura se întreabă ce caută pe-acolo. Dar asta e altă poveste.