Nu am scris, în adevăratul sens al definiției de „scris”, de câțiva ani buni. Echilibrul pe care l-am căutat de atâtea ori a venit singur, demonii mei s-au stins într-o dulce plăcere de rutină și nu mă mai deranjează. Sau cel puțin asta am crezut. Nu, demonii mei doar au ajuns să fie martori judecători la viața pe care am ales să o trăiesc. Privesc sfidător la toate încercările mele de a îi face neutri. Mi-e imposibil. Atâția ani de pribegie, de dormit pe apucate, de trăit pe suflecate, m-au întărit acum și nu pot spune că îmi place. Nu, nu îmi place platoșa care mi s-a creat în jurul meu. Am devenit mecanic, instinctual. Acum tot ce mă doare, îngrop. Tot ce mă atinge, sting.

Am devenit crud… nu, nici măcar. Am devenit neutru. Am devenit irelevant pentru propriile mele trăiri. Am devenit un scrib, un simplu om ce consemnează fapte din realitate, uitându-mi propria-mi imaginație. Nu o mai am. Am pierdut-o. E ca un mușchi, nu l-am mai antrenat și s-a atrofiat.

Și totuși, ce doream să zic cu textul ăsta? Parcă m-am întors în timp cu întrebarea asta, dar parcă… nu mai am aceleași așteptări de la întrebări de genul ăsta. Știu ce sunt, dar știu ce vreau?

Am avut parte în ultimii ani de un echilibru în viața mea, un echilibru, pe care, vedeți voi, nu l-am cunoscut. Așa că nu știu cum să-l iau. Toate trăirile mele aveau un punct comun, un focus. Tot ce trăiam , doream să consemnez. Să scriu, să las o urmă. Pentru timpuri în care, poate, nu mă voi mai recunoaște.

Dar acum, poate, încă nu a venit timpul acela. Undeva, în spatele rutinei din mine, simt cu toată ființa că mai există ceva, o altă viață. Una pe care încă nu am apucat să o trăiesc, povești pe care încă nu le-am povestit.

De exemplu, nu am povestit când am tras din țigară prima dată. Nu am povestit când m-am îndrăgostit prima oară. Nu am povestit când am ascultat o piesă, și m-am identificat cu ea, necunoscând pe atunci că povestea mea nu este atât de originală pe cum credeam. Însă lucrurile nu pot rămâne așa, nu vor rămâne așa. Sunt convins că sunt lucruri pe care le am de spus la care oamenii vor rezona. Și e dorință care, chiar dacă acum nu mai arde cu aceeași intensitate, nu și-a pierdut niciodată relevanța.

Așa că, iată-mă! Mă întorc. Dar mă întorc pentru a merge mai departe, mă întorc ca să arăt ce am învățat în anii ăștia de muțenie. Am fost mut. Am fost obosit, am fost copleșit, și am crezut că s-a terminat cu scrisul. Dar scrisul nu a terminat cu mine… Și bine că nu a terminat, mai am multe de spus, you motherfuckers ain’t ready.