scris în urma unei beţii

Eşti…

…şi nu eşti numai atât, eşti terenul accidentat de pe podul aflat în construcţie, care începe cu un ,,Stop“ şi se continuă cu mine şi bicicleta care alunecă şi zdrăngăne pe nisip şi pietre, eşti următorul colţ întunecat care dă chiorâş şi brusc spre casă, vinul din vene şi cafeaua care vine amestecată peste, duşul care mă va spăla de păcate şi mizerie, felinarele întotdeauna galbene, bolnave şi totuşi romantice, bălăngăneala mea de deasupra tastelor şi zâmbetul meu cu limba atingându-mi nebunatic gingiile, imaginea feţei mele ca a unui pianist care nu s-ar mai putea abţine să se ridice de pe scaun de atâta emoţie.

Eşti pofta mea de mâncare şi beţele mele chinezeşti, cu capetele pe un sfert îmbibate în sos de roşii şi bucăţi de piersică (hmh, ca să vezi, ce mai invenţie), tenul meu slinos care cere o frecţie cu săpun, sprinteneala mea urcând scările, doamna Saveta (o dragă cunoştinţă de-a mea de la care tocmai am sosit), pe care înainte de plecare o luasem s-o pup pe ambii obraji, surprinzând-o total în timp ce mânca pe semiîntuneric în bucătărie, eşti vigoarea mea şi tot ce nu mai pot ghici de acum înainte.

Era la mine la ţară şi se plimba prin curte şi prin holul casei de sus, unde de obicei este răcoare. Numai noi doi. Deşi dădea spre toamnă, afară era încă toropeală şi slăbite de frunzele groase din curte, cădeau pe ea umbre aurii de soare. Aşa vedeam de unde stăteam eu. Veţi afla imediat sau mai încolo, nu m-am decis încă, unde stăteam eu.

Intra, ieşea după bunul ei plac pe uşa inexistentă a unui cadru acoperit pe deasupra doar cu o perdea străvezie prin care puteai traversa cu uşurinţă, aproape spre o altă dimensiune. O vedeam, deşi nu integral, ci prin nişte rolete groase, de culoare cachi cu verde şi bej, care trase peste geamuri, funcţionau ca o cârpă ce îmi stătea bine legată la ochi. Poate mai potrivit ar fi să zic că mai mult îi simţeam prezenţa. Era mereu prin apropiere. Deşi îi erau amortizaţi de bumbacul şosetelor mulate pe talpă, paşii îi auzeam cel mai bine, ca pe cei ai unei balerine, ca pe nişte unde aproape imperceptibile sau cam cum ai auzi dacă ai avea o ureche suficient de fină un fulg de nea căzând. Era o linişte nemaipomenit de plăcută, presărată pe alocuri cu ciripiri de păsări şi zumzete în treacăt.

Rochia de in, dantelată adorabil la capete, o făcea să zboare şi să pătrundă peste tot, începând cu pânza perdelii, după care o vedeam plutind până peste vie. Dac-aş fi fost croitor, cât ce m-aş fi sculat m-aş fi apucat s-o confecţionez la maşină. La fel cum m-am repezit să redactez textul ăsta, cât timp îi reţinusem încă prospatele şi finele sale amănunte.

Singurul obstacol de pe holul imens, lat, mirosind a chirpici rece, bine aerisit şi acoperit pe jos cu gresie veche, mov-vişinie şi tot rece eram eu dormitând pe un scaun de cireş care scârţâia cumplit când te aşezai pe el şi apoi te îmbăta cu somn. Nu mai înţelegeam dacă dormeam, visam, dacă eram treaz sau nu sau dacă ar fi trebuit să mă trezesc din ceva. Revenind la ea însă, ţin minte că pe cum mai trecea pe lângă mine, îmi arunca priviri scurte, plasându-mi periodic câte o carte pe piept, deschisă la o anumită pagină, după care îşi arunca bărbia în sus spre tavan, foarte mândră de sine. La un moment dat, m-am pomenit cu una a cărui autor era… Leonardo Di Caprio. Poate din cauza lui Leonard Cohen şi a Frumoşilor săi învinşi. Cu o seară înainte, aflat în vizită la un prieten mai în vârstă, care îşi păstra cărţile aranjate conştiincios pe rafturile bibliotecii, i-am văzut romanul şi am început să i-l răsfoiesc. Nu am avut însă răgaz să dau nici cea mai scurtă tură printre foi, fiindcă respectivul la care eram apuca deja în mod repetat aerul cu mâinile în cleşti de nerăbdare, agitându-se fără rost în stilul său simpatic şi caracteristic. Lejeritatea şi molcomeala mea îl puneau în corzi, mai exact în postura stânjenită în care se află de obicei o gazdă când este forţată să îşi poftească oaspetele care nu mai vrea să plece afară. Sigur, nu a fost cazul, fapt pentru care, deşi era înainte de unşpe, deci nu foarte târziu, am plecat. Pe lângă asta, îl vedeam cum sărea pe loc, îngrijorat că dis-de-dimineatţă trebuia să se scoale să mearga la lucru, ori amândoi eram destul de ameţiţi de la vinul pe care-l băusem.

Ok, să încheiem lunga şi inadmisibila mea paranteză. Înapoi la vis. La ea. La uau ! Abia aştepta să mă scol, deşi îşi vedea oricum de treburi. La un alt moment dat, eu eram pe lăţimea formei de L a holului, care dădea spre ieşire, iar ea în spatele meu, pe lungimea care conţinea două camere. În faţa mea stătea un televizoraş, de acela cu ecranul bombat până la refuz, de nuanţă vernilă, în care o puteam zări cum se schimba; mi se prezenta însă destul de gri totul, dar dintr-o dată vedeam cum îi şedea bine în pantaloni scurţi. Le mângâia materialul de fâş, verificând dacă îi plăcea sau nu cum îi veneau pe coapse. Ulterior m-am văzut şi pe mine acolo, făcându-i înconjurul cu privirea-n jos, concentrat pe o minge de fotbal pe care o dirijam cu stângul. Astfel, cadrul devenea cel al unei grădini pline de verdeaţă, în vreme ce o lumină puternică bătea pe noi ca într-o piesă de teatru. Pe la picioarele noastre zburda prietenos un ciobănesc mititel şi nurliu, alb la culoare.
Pe toate astea le vedeam cu coada ochiului drept (cine zicea că numai partea stângă e demonică se înşela amarnic). Deliram lucid. Cuprins de lene şi bucurie, râdeam în mine cu o poftă de nedescris. Ea bănuia că eram pe jumătate treaz, pentru că o zăream în ecran cu privirea ei senină cum mă spiona, atentă să vadă dacă nu cumva clipeam. Dar refuzam să renunţ la această taină superbă care o învăluia într-o corolă ba verzuie, ba gri, ba maronie, ba pală, aurie sau în acel mister răcoros al perdelelor prin care adia un vânt uşor. Avea toate însemnele toamnei. Corpul îi era un văl, ba aş zice chiar un val, dar de acela lin, care ridică apa doar puţin de tot la mal, cât să formeze acea treaptă efemeră, care se reintegrează ulterior în infinitul mării. Era o femeie musulmană căreia ochii îi erau veşmânt.

Îmi era teamă ca nu cumva să îmi pocnească vreo gleznă ori mai ştiu eu ce os, devreme ce levitam liniştit şi nepăsător în somnul meu, simţitnd legătura strânsă ce se instalase între noi. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta şi mai apoi ar fi venit la mine să îmi cuprindă obrajii în palmele ei şi să mă scoale, parcă s-ar fi rupt vraja. Invers luând-o, nici aşa nu m-ar fi deranjat să se petreacă lucrurile.

Ah, da. Ţinea şi o batistă la ea. Mi-o flutura pe sub nas şi cu mult haz se făcea că o scapă pe jos pentru a-mi stârni o reacţie, prefăcându-se neajutorată. Îmi venea să pufnesc în hohote de râs când o vedeam, iar pe ea o auzeam cum zicea în sinea ei: ,,Da ? Bine…“ şi mergea mai departe, la fel de zâmbitoare. Mă lăsam prins cu greu, deşi dacă mă puneam bine, puteam oricând să o iau prin surprindere, să o prind zdravăn de şolduri şi să o învart în cercuri până la ameţeală şi dincolo de ea, fără s-o mai las din braţele mele vajnice.

Îi vedeam umbra difuză a siluetei ca pe cea a unei stafii, cu ochii închişi, ca şi cum l-aş fi avut pe al treilea. Sau poate eram eu însumi o fantomă şi nu o stiam ?

Jocul nostru continua…

Game on !