Vioara Omenirii

vioara-omenirii

Băi! Și dacă spun că nu sunt fericit? Cum îi privesc oamenii pe aceia care au curajul să spună o asemenea blasfemie față de Dumnezeu? Nu, nu sunt fericit! Îmi petrec zeci de ore în fața unor cuvinte scrise de mine și cu regret apăs pe delete! E gunoi ceea ce am scris! E mult prea târziu acum să mă mai reprofilez și realizez că sunt mult prea exigent cu mine. Dar scriu de atâta timp și nu găsesc acea poveste care să mă pună printre monștrii sacri ai scrisului! E mult? Oare? Chiar cer atât de mult ? Nu cred! Știu că undeva există acea poveste pe care nu a scris-o nimeni și eu voi găsi. Știu că se ascunde de mine pentru că nu sunt încă pregătit pentru ea dar… provocare acceptată!

Într-o vitrină, Federico văzu o vioară. Era o vioară ca oricare alta iar el, un violinist priceput avea nevoie de o vioară nouă. Aplicase pentru un concurs la familia regală din Anglia și avea nevoie să exerseze. Îmbrăcat modest, se gândi că are șansa să scoată un preț bun. A intrat în magazinul prăfuit din Veneția iar vânzătorul îl întâmpină cu un zâmbet pe față.

„Bună ziua, spuse Federico, aș dori să știu ce preț are vioara din vitrină.”

„Bună ziua, domnule, din păcate vioara aceea nu este de vânzare, este al unui copil care lucrează aici și o pune în vitrină în fiecare dimineață, dar restul sunt de vânzare. Alegeți ceea ce doriți, poftiți, încercați-o pe asta, spune vânzătorul.”

Federico se gândi că e ceva special la vioara respectivă și insistă asupra acelei vioare.

„Mă iertați, dar aș dori să văd vioara copilului”. Nu mai așteptă un răspuns din partea vânzătorului și luă vioara din vitrină, o puse sub bărbie și cu un arcuș o făcuse pe aceasta să plângă. Mâna lui Federico mângâia vioara, iar arcușul fura vioarei sunete nemaiauzite.

Într-un final, Federico se opri din cântat. Vânzătorul, cu lacrimi în ochi îi spuse:

„Monseniore! Sunteți un înger!”. Federico lăsă vioara să îi cadă din mână. Mintea lui era amorțită, nu înțelegea de unde a știut să cânte atât de frumos. Copilul, proprietarul vioarei, veni și el la auzul ei. Văzuse scena și cu fața zâmbitoare îi spuse lui Federico:

„Domnule, tu nu știi să cânți, dă-mi vioara înapoi!”. Vânzătorul, foarte nervos dintr-odată, îl trase pe copil: „Giacomo! Să îți fie rușine! Cum îți permiți?”

Apoi către Federico: „Îmi cer scuze, monseniore, e un copil, nu știe ce vorbește.”

Giacomo însă se trase de lângă vânzător și dând cu piciorul în podea spuse:

„Nu e adevărat! Domnul acesta chiar nu știe să cânte, nici nu ține cum trebuie vioara! Iar arcușul nu așa ar trebui să atingă vioara! Uite, dă-mi-o mie! Să vă arăt eu cum se face.”

Și micuțul Giacomo luă vioara, o puse sub bărbie și șoptind spuse:

„Spune draga mea, ce dorești să ne spui?”, iar vioara începu să plângă necontenit. Oamenii de pe stradă intrară în magazin, vrăjiți de sunetul nepământesc.

Copilul termină de cântat, își luă vioara și se retrase. Federico, vânzătorul și lumea strânsă aveau lacrimi în ochi, bubureze pe piele. Cum de era posibil ca un copil să cânte atât de dumnezeiesc? Ce avea vioara aceea?

Federico, ca și trezit dintr-un somn dulce, îi spuse vânzătorului:

„Cheamă-l pe copil!”

Giacomo se întoarse din nou și se uită la oamenii care îl înconjurau… Se uita cu mirare, cu inocența unui copil.

„Da, domnule, ce doriți de la mine?”

Federico se uită la copil, îl mângâie pe obraz și îi spune:

„Tu nu ești din această lume, așa-i? Tu nu ești pământean…”

Giacomo îl privi zâmbind  și îi răspunse:

„Domnule, eu sunt doar un copil ca și mulți alții”

„Atunci… de unde știi să cânți atât de frumos încât oamenii mari cred că tu ești un înger?”

Giacomo se trase mai deoparte de Federico și îi răspunse:

„V-am mai spus, eu sunt un copil și nu am uitat asta!”

„Bine, spuse Federico, îmi dai mie vioara? Ți-o cumpăr cu toți banii pe care îi am.”

Giacomo se uită la vânzător, vânzătorul se uită la Giacomo și dă din umeri.

„Bine, spuse Giacomo, dar trebuie să faceți un singur lucru pentru vioară. Pentru că veți avea nevoie de ea! Iar ea vă va ajuta!”

„Deci pentru tine, spuse zâmbind Federico”.

„Nu, nu pentru mine, pentru vioară. Dimineața să o puneți undeva unde poată să vadă oameni”.

„Bine, spuse Federico, îți promit”.

Federico plăti o sumă modică pentru el, luă vioara și plecă. În fiecare dimineață o punea pe pervazul ferestrei lui. Nu știa nici el de ce se simțea constrâns în a se ține de cuvânt, dar era ceva în ochii copilului care îi spunea că vioara nu era doar o vioară.

Anii au trecut, concursul pentru care aplicase la familia regală din Anglia l-a câștigat, iar acum, Federico, dintr-un violinist modest a ajuns să locuiască în palatul britanic.

Marele Război nu l-a ferit pe Federico, deși era un artist, acesta a plecat voluntar pe front. Și a plecat împreună cu vioara lui.

În tranșee și frig acesta avea tot timpul vioara și pușca lângă el. Din când în când mai uita muniția sau bidonul de apă, dar vioara niciodată.

Era seara de Crăciun când acesta făcea rondul de noapte. Fiind destul de liniște și târziu în noapte, scoase vioara și începu să cânte la ea. Câțiva camarazi de-ai lui se treziseră, își aprinseră o țigară, se apropiară de el și îl ascultau. Asta până când un sergent veni la el și urlând la el îi spuse:

„Ești nebun? Oprește-te imediat!”.

Speriat, Federico puse vioara deoparte, iar camarazii lui, bombănind, se ridicară să plece. Apoi se auzi o voce din depărtare, undeva din tranșeele inamice:

„Nicht aufhören bitte!”. Sergentul, Federico și ceilalți își schimbau priviri uimiți. Apoi se auzi din nou vocea, într-o engleză chinuită: „Vă rugăm, nu opriți!”.

Din nou, Federico, sergentul și ceilalți se priveau unii pe alții. Federico luă din nou vioara în mâini și se uită la sergent. Sergentul îl privi preț de câteva momente, apoi făcu semn din mână să cânte. Federico puse vioara sub bărbie și începu să cânte. Era o arie a lui Puccini, Giacomo Puccini. Aria se chema „Nessun Dorma”, adică „Nimeni nu va dormi”. Federico termină aria de cântat, iar în tranșeele din depărtare se auziră aplauze. Iar aplauzele începură să se audă tot mai aproape. Soldații germani își părăsiră tranșeele și ajunseră la cele britanice. Soldații au ajuns față în față cu inamicul… care aplauda. Aplaudau pentru a dovedi că nu au arme în mâini. Ei veniseră pentru muzica ce se auzea din tranșeele inamice.

Federico, atunci, se alie împreună cu un neamț care avea o altă vioară și au cântat toată seara de Crăciun. Astfel, s-a născut Armistițiul de Crăciun.

La final, au schimbat vorbe, și-au arătat poze cu familia care îi aștepta acasă pe fiecare și și-au luat rămas bun. Lucrurile păreau să devină umane, păreau să fie… normale, într-o lume normală, dar Federico, din neatenție, a scăpat vioara, care s-a spart. Și asemeni Cutiei Pandorei, aceasta nu a mai putut ține în frâu durerea din lume. Astfel, durerea a cuprins o lume întreagă, iar Federico, împreună cu vioara lui Giacomo, și-au găsit sfârșitul în noroiul înghețat.

De atunci, dragii mei, au trecut 102 ani. Armistițiul de Crăciun a fost momentul în care umanitatea a avut un ultim cuvânt de spus, apoi a murit, laolaltă cu Federico și vioara lui Giacomo. Onoarea a ajuns  acum să fie doar un mijloc de a constrânge o comunitate să tacă, iar arma de care se face acum abuz este realitatea. Asta în detrimentul poveștilor, singurul lucru care ne mai ținea pe drumul cel drept al moralității și eticii. O poveste tot timpul avea o pildă, acum poveștile sunt tratate ca ceva arhaic și se pune accentul pe realitate. Realitatea, însă, e foarte diferită și te va trage în jos. Nu spun să trăim într-o poveste toți, dar spun să ne facem o poveste din viața noastră, să ne amintim cu drag de ea, iar greșelile noastre să ajute pe mai departe… pentru o lume mai bună.

Noi suntem singura generație bolnavă de succes în stare terminală și singura care ajungem să sacrificăm orice cod moral și etic pentru asta.

„Deși, pare că sunt fericit, nu sunt”. Oamenii au uitat poveștile, oamenii au uitat să mai fie copii.

Scrie un comentariu