Trip în SICILIA: „Cosa Nostra” Gonzo

Cosa Nostra Gonzo 1

Eram mahmur deja și mă durea capul când am ajuns la aeroport, în Budapesta. Nu am reușit să dorm în noaptea aia, așa că tensiunea mea oricum era pe o altitudine mai mare decât urma să fiu eu. A venit momentul de care m-am temut cel mai mult. O chestie roz-violet despre care se zice că e în stare să zboare, o cutie cu aripi pentru niște sardine necongelate urma să mă transporte în „al nouălea cer”. Ca să înving paranoia, nu mi-a rămas decât să concurez cu Motanul meu încălțat și tigrul unui copil de lângă mine, sau să pozez în prostie priveliștea de afară. Aterizarea a fost un coșmar! Fără să fie o aterizare forțată. N-o să pot uita prea ușor acel zgomot infernal, ultrasunetul păcii cu care faci elefanții să danseze breakdance și surzii să creadă în miracole. Timp de o oră m-au durut timpanele și răspundeam la orice mi se zicea cu vreo trei semne de întrebare și tot atâtea semne de exclamare. A fost primul și ultimul meu zbor, am jurat, deși a trebuit să mă-ntorc tot pe calea aerului fiindcă Asociația Educatio (partenerul român în acest proiect) nu acceptă prin curierat rapid trafic de carne vie, chiar dacă expeditorul e din țara lui il Padrino…

Cosa Nostra Gonzo 2

Deci am ajuns în Sicilia, Italia, mai întâi în Catania de unde am luat autobuzul spre orașul-minune, Mussomeli, orașul unde a început tot acest proiect de voluntariat numit „Green & Graffiti” datorită căruia am ajuns acolo. Primele mele impresii au fost din ciclul „wow, ce oraș lejer și antic”… și nu m-am înșelat, dar cu timpul devenise enervantă starea de moleșeală generală, de-a dreptul lipsită de vlagă și vreo urmă de doamne-ajută de civilizație bazată pe secolul vitezei în care, cică, trăim. Mussomeli e orașul acela în care mergi atunci când devii un pensionar impotent dar speri ca boul că dacă faci destulă mișcare cățărându-te pe munte zilnic, poate reușești să. Și să zicem că mai vrei să vezi ceva, altceva, din lumea asta… de exemplu clădiri străvechi, periculos de aproape una lângă alta, ca și cum, plimbându-te între ele, ai fi un turist în curtea oamenilor ce locuiesc acolo. Într-adevăr, din punct de vedere turistic ai ce vedea, în afară de câteva blocuri mai comuniste decât ale noastre și gunoaiele pe jos la tot pasul, un fenomen mai răspândit în Mussomeli decât statuetele cu Iisus, mă-sa, Iosif sau vreun alt sfânt încorporați efectiv în zidurile caselor. Tinde spre imposibil să găsești un non-stop, un ABC mai ca lumea, sau un hypermarket care să nu aibă program de vacanță (de mall nici nu poate fi vorba), dar e bine că nu vezi deloc boschetari… de altfel vezi foarte puțini oameni pe străzi, toți sunt niște leneși ordinari care stau în casă sau la intrarea în casă, majoritatea bătrâni care se holbează la turiști tineri. Legat de cerșetori… am avut o discuție consistentă cu un voluntar francez, care habar n-avea de termenul de „țigan”, căci în țara lui sunt cunoscuți ca și „roumains” (români).

Cosa Nostra Gonzo 4

Locurile de muncă în acest oraș concurează cu cele ale unei comune, Mussomeli neavând o industrie strălucită. Toată economia se bazează pe agricultură, producția de lapte de oaie, plus serviciile publice (spitale, școli, instituții publice) și câteva magazine tematice. Trăiesc 600 de români în Mussomeli, toți cinstiți, cică, cu locuri de muncă. Uneori mai întâmpină probleme cu „Carabinieri” (politiștii), căci românii sunt bătăuși notorii p-acolo, dar nu s-au notat cazuri grave din ciclul file din poveste cu Mafia, chiar dacă voluntarii au găsit odată, în cadrul unei ecologizări în parc, un pistol. Tot acolo, pe un WC public, cineva a scris pe perete „No Mafia!”…

Problema cea mare era că acolo unde am fost cazați nu aveam deloc internet. Asta e o chestie gravă pentru dependenții de Facebook și alte necesități cibernetice cum ar fi munca, site-ul (se simte sarcasmul? :P)… și problema și mai mare era că tot orașul ducea lipsă de wireless gratuit. Doar în două-trei restaurante am reușit să mă conectez, dar pentru scurt timp fiindcă după cină a trebuit să mă iau după grup, înapoi spre „vila” în care eram cazați, altfel m-aș fi pierdut. Un alt punct Wi-Fi era sediul Asociației Arcistrauss (inițiatorul proiectului, organizatorul excursiei – gazdele noastre), cică: „Centro di Multimedia Avansate” – unde internetul mergea ca pixul în praf și nu ne-au lăsat decât 20 de minute înăuntru. Evident, am făcut rost de parolă, dar nu am apucat să furăm netul decât afară, pe scări. Oportunitatea asta o aveam de obicei seara, după activitățile de voluntariat, când era deja frig ca naiba, că așa e vremea acolo, chiar dacă ziua era ok și, spre norocul nostru, nu am avut parte deloc de ploi.

Cosa Nostra Gonzo 5

Însă nu vreau să dau impresia că nu a fost un trip reușit, totuși. Au fost câteva momente faine. Am cunoscut și niște tineri interesanți, în principiu români cu care m-am dus, din Arad, dar și câțiva polonezi, francezi, spanioli și estonieni, dintre care (dintre ăștia din urmă) în mod special mi-a atras atenția o roșcată slăbuță, timidă la prima vedere… ba chiar și la a doua. Un lucru foarte interesant și ciudat la fetele din Estonia e că par mult mai tinere decât sunt în realitate, după cum mi-au declarat chiar ele… fete ce arată de 15-16 deși au 19-20 de ani. Par niște mimoze virgine gata oricând să sară sub fusta mamei când aud vreun cuvânt cu tentă sexuală… și dacă nu le dai să bea alcool în proporții considerabile… chiar așa sunt. Cea mai ciudată chestie însă e că aia mai slăbănoagă, aia cu față de copil, tocmai ea e cea mai dezinvoltă, cea mai dornică și tupeistă dintre toate. Ca și nimfetele lui Nabokov. Însă trebuie să bea, evident, măcar un pahar de vin. O altă fată trăsnet era o spanioloaică, Raquel, cu niște buze și niște ochi de-ți vine să violezi Acasă Tv, doar că nu vorbea deloc engleza și oricum nu părea prea interesată de voluntarii lu’ pește ce eram… fiindcă avea un italiano vero p-acolo, cu care se-ntâlnea după program.

În mod deloc ciudat am învățat să vorbesc mai bine engleza cât timp am fost acolo, nicidecum italiană… căci singurii italieni cu care am discutat erau ăia de la Asociația Arcistrauss, dar tot în engleză. Că tot veni vorba de ei, măi, sincer, eu nu știu pe ce pil(ul)e sau ciuperci trăiesc ăia dar după un timp au devenit cam enervante ideile lor cretine de socializare în grup, „energizer activities” cum ziceau ei, un fel de team-building, probabil, adică niște joculețe tâmpite, grupul formând un cerc vicios ca la grădiniță… și dă-i cu joaca de-a voluntarul păcii!… dar tre’ să fii foarte maltratat de un „Big fat poney” ca să cânți cântecelul ăsta dând din buci apoi hop-țop trenulețul, ori să scoți sunete specifice unui animal ca să-ți găsești „perechea” cu care ai format un grup mai mic (era grupul câinilor, pisicilor, găinilor și șerpilor… dacă o să mai am chef revin pe tema asta). Prea de tot. Nici pentru și în cel mai trippy trip n-aș intra în hora asta a retarzilor… dar m-am distrat copios pe seama celor care s-au lăsat duși de val.

Cosa Nostra Gonzo 7

Legat de tripuri mai sănătoase pentru un creier matur, am avut plăcerea de a-l cunoaște pe Kamilo, pe numele lui „de scenă” Cret (cu care am aprins o bâtă mică la un moment de inspirație), graffer-ul care ne-a ajutat și ne-a îndrumat să producem acele „graffiti-uri” pe un zid pe lângă un parc de copii. Am pus ghilimele fiindcă ce ne-au pus să facem era orice doar graffiti nu, mai degrabă pictură naivă via spray, însă, evident, nu m-am putut abține și mi-am lăsat tag-ul „Tomck@t” pentru eternitate pe partea cealaltă, lângă cel al lui Cret.

Despre activitățile de voluntariat la care am participat nu am prea multe de spus, decât că am mai făcut curățenie (sau ecologizare – că-i mai trendy spus așa) în același parc, plus joculețele debile despre care am mai pomenit.

Cosa Nostra Gonzo 6

Țigările „Merit”, „Che” sau „Benson & Hedges” mai pot fi numărate printre specialitățile ce se găsesc în Sicilia, ori berea „Birra Moretti” – de care am abuzat la modul cel mai serios, chiar dacă gazdele erau cu ochii-n patru ca nu cumva să consumăm alcool în timpul zilei. Am băut și vin, dar n-am apucat să încerc Frizzante – ce mi s-a recomandat înainte de plecare. Mâncarea nu era nush-ce chestie extraordinară, însă-mi era pe plac masa suedeză (vorba aia: vorba vine, vorba pleacă) cu specific italian cu măsline, mozzarella, salate, porumb și șuncă și chestii mai dubioase precum Arancini, ori pizza care, sincer să zic, e de zece ori mai ok la Arad. Spaghete nu ne-au dat nenorociții ăia, decât ceva macaroane cu… aproape de toate, amestecate, dar mă-ta, bună-ta sau vecina ta de bloc o face mult mai bine, te asigur ;)

După câteva zile de lăbăreală aiurea sau cu oareșce sens prin Mussomeli, când deja chiar m-am obișnuit cu orașul și nici măcar nu m-am pierdut dacă am ieșit singur să găsesc un birt liniștit, cei de la Arcistrauss s-au gândit să ne adunăm bagajele și să plecăm în alt oraș. Ideea ne-a surâs, firește, deoarece era vorba de unul situat lângă Mare :)

Cosa Nostra Gonzo 8

…pentru mine asta era o șansă extraordinară, fiind prima dată când văzusem și eu orizontul contopit în albastru, LIVE. Până să ajungem în Sciacca însă, am mai făcut o mică escapadă de 2 ore în Agrigento, unde localnicii ne-au recomandat cu căldură muzeul. Sincer, eu n-aveam chef de muzee dar m-am luat după grupul nostru, mai ales după ce n-am reușit să cumpăr țigări de la o agenție Atlassib, oricât aș fi insistat. Da, da, agenție Atlassib în Italia! Totuși, era ok că am ales destinația recomandată turiștilor, măcar așa am reușit performanța de a f#&e vreo 30 de euro dintr-un șut cumpărând doar suveniruri, un tricou cu The Godfather și bere, la o tarabă cu mulți africani, negri ca gaura lui Hector. Muzeul era absolut diferit de cel la care s-ar fi așteptat oricine, fiind de fapt un sit arheologic de prin vremea zeilor antici.

Cosa Nostra Gonzo 9

O expoziție în aer liber de roci supradimensionate, cândva clădiri grecești, situate pe cel mai înalt vârf al orașului… și de unde s-a văzut fantastic linia Mării. Ar mai fi de menționat îngerul căzut pe pământ în puța goală. E vorba de „Icaro Caduto”, o statuie de bronz de Igor Mitoraj.

ikaro caduto igor mitorajCosa Nostra Gonzo 10

A urmat poate cea mai așteptată, cea mai exotică și relaxantă destinație a excursiei noastre (sau hai să fiu oficial: Proiect Internațional de Voluntariat) – Sciacca, plajă, Marea Mediterană.

O singură zi și jumătate am avut ocazia de a savura nisipul pufos, apa cristalină și soarele de-a dreptul prietenos (nici canicular, nici impotent)… dar era perfect. Pensiunea la care am fost cazați, Residence Baia Renella, era ceva excepțional… cu vedere la Mare de pe balcon și… wireless gratuit! Cu toate că era doar la terasa barului (punct strategic, de altfel: Wi-Fi + bere + umbrelă = Facebook :P)… însă nu de o viteză amețitoare. România îi dă clasă toată ziua Siciliei la acest aspect!

În ultima seară era, cică, seara Interculturală, unde noi, românii, am adus pufuleți, ciocolăți ROM, țuică și zacuscă (acuma nah, sarmale să cărați voi până-n Sicilia!). În schimb, tot accentul s-a pus de fapt pe pizza Siciliană, home- și handmade de familia unuia dintre cei de la Asociazzione Arcistrauss. Ba mai mult, pe câțiva dintre noi (românii, estonienii, spaniolii, polonezii și francezii) ne-au lăsat să contribuim la „fabricarea” a câte unei pizza, cu ingrediente după placul nostru. În ultima zi am mai avut tentativa de a seduce o polonezoaică, fostă jurnalistă, de 31 de ani (însă la corp zici că avea 25 – maxim!) dar nu mi-a ieșit fiindcă cred că are un soț, poate unul care era chiar un alt voluntar prezent… nu știu, nu m-am mai lămurit asupra acestui subiect… cert e că s-a uitat destul de urât la mine când m-am dat la… fuck it, am uitat cum o cheamă.

Ultima zi era cea a despărțirii cu cât-de-cât intense îmbrățișări și urări de bine în diferite limbi străine [am reușit să rețin „chuj” (a se citi: hui) – ce înseamnă… organul genital masculin în poloneză, „suka blet” – ce înseamnă „târfa dracului” în rusește (culmea, estonienii ori îs niște pudici mincinoși, ori neinspirați complet, dar cică nu prea au înjurături… asa că înjură-n rusește) și „tzhau” – „fuck it” – în chineză :P – p-asta am învățat-o când am „socializat” cu o turistă chinezoaică pe un autobuz]… și cea a drumeției mai lungi și mai epuizante decât înainte. La 3 noaptea am pornit spre Catania de unde am luat avionul spre Roma, unde n-am apucat să văd Colosseumul :( …căci am avut doar 2 ore și ceva la dispoziție… și era o caniculă năucitoare iar noi am cărat bagajele după noi. De acolo a trebuit să luăm un alt avion, spre Timișoara. Legat de zbor pentru a doua, respectiv a treia oară, pot doar să spun că e o diferență de la cer la pământ (și la propriu, și la figurat) între Alitalia – care avea un airbus elegant – și compania aeriană colorată curvește. Nu dau nume, că e reclamă și nu merită :P …oricum, e haios cum în acest avion aplaudă toată lumea când se produce aterizarea. De genul „Doamne ajută! Nu credeam c-o să reușești, pilotule, dar ai făcut-o! Bravo, mă!”

Ajungând acasă, pe străzile din Arad, m-am simțit ca un erou care a cucerit vestul semi-sălbatic… un zeu roman cu frunze de salcâm în păr… sau măcar un mafiot, un fel de consiglieri a lu’ il Capo di Tutti Capi … dar mi-au trecut rapid „aerele europene”. Primul lucru ce am făcut era să intru într-un local cu o viteză de net de rupea fâșu’… și să-mi iau o bere. Era să zic barmanului „Una birra, per favore” și m-am uitat ca un tembel când m-a întrebat „la halbă sau la sticlă?”. Nu pot să spun că am așteptat neapărat să mă-ntorc, mai ales după contactul cu Marea… și nici „regăsirea”, „re-explorarea” orașului natal nu m-a umplut de entuziasm. E ca și când te trezești dintr-un vis exotic, după o comă bine-meritată. Te pomenești, ca un somnambul, din nou printre clădiri familiare, printre oameni care ascultă pe stradă muzică pe telefon la volum maxim, care înjură porcos și tu chiar înțelegi asta, printre mașini care nu sunt nevoite să facă cascadorii pe pante periculoase și tocmai de asta conduc ca niște demenți…

Dintr-un paradis leneș, înapoi în jungla noastră puturoasă. Înapoi printre carnivori, printre sălbatici, printre latini mai urbani… back to normal.

Scrie un comentariu