Au trecut 3 luni de când am văzut ultima piesă de teatru. Și de aceea așteptam cu nerăbdare copilărească deschiderea stagiunii TeATRuACTIV, în 21 septembrie. De un singur lucru mă temeam. Să nu mă dezamăgească piesa. Nu m-am interesat în prealabil despre ce ar fi vorba în ea. I-am văzut doar posterul. O ciudățenie galactică în care cupluri cu chipuri cubice stau îmbrățișate pe câte o planetă. Titlul piesei, la fel de vag: „Reunificarea celor două Corei“ , în regia lui Radu -Alexandru Nica.

Am ratat și explicațiile de început, oferite de directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Am intrat în sala Studio și am avut un presentiment ciudat, văzând că scena e asamblată în mijlocul încăperii, iar publicul așezat de o parte și de alta a ei. M-am așezat, simțindu-mă mai degrabă la New York Fashion Week, așteptând fotomodele să defileze „on the catwalk”.

Însă piesa a început, iar orice urmă de îndoială mi s-a spulberat.

Pe lumini movulii și rozii, care induceau ușor o stare de nevroză, cu o muzică romantică interpretată direct pe șcenă, ni s-a prezentat un dans senzual de cuplu, aflat la granița dintre sensibilitate, pasiune și violență. Apropieri gingașe, împingeri brutale, fugă, regăsire, adorare, teroare…

Ca apoi să înceapă piesa propriu-zisă, compusă dintr-o serie de schițe, aparent fără nicio legătură între ele, ce prezentau diferite situații apăsătoare, sufocante, uneori grotești sau cu umor negru, oferind publicului o privire, „prin gaura cheii”, în viețile unor oameni măcinați de invidii, minciună, trăind vieți artificiale.

La o privire mai de aproape, iese la suprafață și tema principală a piesei:  personajele sunt în căutarea iubirii. Însă când spun iubire, nu mă refer la dulcegării presărate cu sirop de căpșunele. Piesa are o abordare profundă. Viețile fiecărui personaj în parte sunt atât de goale, de lipsite de orice sens, încât în această iubire, care este mai mult un concept abstract pe care nici ele nu îl înțeleg întru totul, caută de fapt „cai verzi pe pereți”. Nevoia extremă pentru persoanele pe care fiecare în parte le consideră „cele iubite” e de fapt o iluzie. Așa cum sesizează doctorul dintr-una din secvențe „iubirea e ca un antidepresiv prescris de tine”.

În loc să caute soluții în interiorul propriilor lor persoane, ei folosesc dragostea pe post de surogat. Un ideal abstract pe care îl plasează atât de sus, încât nu îl pot atinge niciodată, dar ideal care le dă posibilitatea să aibă un pretext pentru care să lupte, pentru care să își continue viața. Astfel viața lor artificială primește un sens. Iubirea neîmpărtășită e prezentată în toate situațiile în care ea poate apărea: oameni care iubesc, dar sunt trădați; oameni care iubesc, dar a căror pereche nu le împărtășește iubirea datorită pierderilor de memorie; oameni care iubesc doar ideea de a iubi, chiar dacă habar nu au ce înseamnă asta, sau oameni care iubesc din „datorie”, doar pentru că știu că trebuie.

Unii iubesc cu pasiune aprinsă, alții doar de aparență, dar toți din piesă o fac cu un singur scop: să-și umple goluri ale propriilor vieți. Au nevoie de persoane salvatoare, ei înșiși fiind depășiți de situație. Sunt incapabili să își repare singuri viața, să își asume propriile vini. Ajutorul și vina trebuie neapărat să vină din exterior. Unii sunt atât de convinși că ideea de „cuplu” e singura salvare, încât pentru a își păstra relația, o pavează cu atâtea minciuni încât ajung chiar ei să creadă cu înverșunare în ele, dând deja în nebunie.

Prin deschiderea și încheierea cu un moment muzical, piesa a oferit spectatorilor senzația de cerc închis, de repetitivitate. Auzind cuvintele ironice cântate la final, „I’m so happy I could die”(sunt atât de fericit încât pot să mor), în timp ce, din tavan, se pogora corpul inert al unui manechin spânzurat, realizezi că toată strădania și agitația personajelor nu a dus de fapt niciunde.

Tot acest zbucium sufletesc a fost interpretat cu atâta măiestrie de către echipa arădeană de teatru, încât oricât de insensibil ai fi, în anumite momente, te-ai trezit involuntar cu un gol în stomac.