Galeria „After 5 Escape” prezintă expoziția „Entropii controlate”
Artist: Tar Béla (Timișoara) / Perioada: 17.10.2025 – 15.11.2025

În loc de intro voi spune doar atât, într-un timp extrem de scurt, adică de nici măcar un anișor, Galeria „After 5 Escape” reușește să ne surprindă de fiecare dată cu lucrări dintre cele mai diverse și totodată ne adună într-o comunitate de oameni frumoși și entuziasmați (aflată într-o continuă creștere). În plus, event-urile de-aici au parte de o vizibilitate cât se poate de vie în mediul online, fapt care nu poate decât să bucure colectivul arădean pasionat de artă și cultură. Asta pentru că se pornește din start de la deviza sharing is caring și bineînțeles, acest lucru funcționează nespus de bine cu like-uri cu tot. Prin urmare, până acum au avut loc seri de sculptură, pictură, tururi ghidate, ateliere creative, music lab-uri, iar pentru Noaptea Albă a Galeriilor, locația a fost eminamente un reper, de unde s-a plecat totodată într-o explorare la propriu a orașului și-a ofertei sale plastice. Iată, asemenea unui ecou, acest spațiu ne inspiră să punem Aradul pe hartă așa cum știm noi mai bine and beyond. Mai mult, pe lângă cele șase vernisaje, aici au avut loc o serie de event-uri conexe (și nu numai), care au reușit să mobilizeze efectiv pe toată lumea. Și știți când se vede cel mai bine asta? Când îți dai tot interesul și iese totul ca de la sine. În rest, despre „Entropii controlate” numai de bine. Din toate punctele de vedere a fost o infuzie vizuală greu de neglijat, precedată de o prezentare iscusită, la obiect și de un moment muzical care ne-a destupat urechile dincolo de cele cinci simțuri. Așa că, once again, haideți să ne apucăm de treabă. Și da, tare de tot, Béla, Simo și Claudiu!

Stări și fantezie

Vreau să încep prin a spune că am urmărit cu mare interes toate teaser-ele galeriei, însă e total altceva când vezi pe viu o lume creată de niște picturi. Imaginile sunt destul de brutale, dar extrem de atent lucrate și cu o implicare emoțională mai mult decât vizibilă. Mai departe, avem o sumedenie de tehnici și în jur de treizeci de lucrări expuse, iar dispunerea acestora face toată diferența, colorând galeria de pe Strada Ciocio Pop în fiecare dintre culorile unei toamne de tranziție. În ele văd gânduri blocate pe haos și repeat, o luptă cu propriul sine și un stil spontan plin de durere.

O apăsare psihică controlată doar din pensulă ne ilustrează trecutul drept o fantomă mereu prezentă, elementele libertății fiind legate strâns și ascunse aproape total vederii (mai puțin sângele, care sare peste tot „fără constrângeri”). Cele la vedere rămân la stadiul de simboluri inutile, obișnuința cu răul manifestându-se la modul cel mai dăunător posibil.

Momentele de respiro există doar în spațiu, iar ce rămâne e un downward spiral de nestăvilit, un vulcan care erupe cum poate, natura fiind anulată de lucruri ascuțite (cum ai vedea spre exemplu în Hellraiser). Contrar proverbelor zen, aceasta e bătută în cuie, însă cerul e reprezentat numai ca să ne facă în ciudă. Totul îți dă impresia unui tablou spart în mii de bucățele, în granule de nisip în unele cazuri și astfel, imposibil de refăcut vreodată. La fel de bine am putea vorbi de o persoană de pe lumea cealaltă care nu e conștientă că e moartă pentru restul lumii.

Vorbele mărunte își găsesc corespondentul nu în stări de greață, ci în mațele deja scobite și deci, de nerecuperat. Violența socială taie-n carne vie și pare să anuleze sufletul artistului, atât la propriu, cât și la „figurat”. Așadar, avem o lume stropită cu otravă – ca atunci când dai foc la ceva mototolit. Totul există doar pentru a fi denaturat și bruscat fără nicio permisiune, repetiția fiind mama învățăturii și nu prea.

Peste valorile de minus vin lovituri dintre cele mai crâncene, care dor de N ori mai mult pe timp de îngheț. Se văd atât agresorii, cât și urmele lor, deci e cu atât mai tragic. Este un război în care cineva te bătucește ca pe-un șnițel și apoi te scuipă. Astfel, picturile „imaginează” o lume lăuntrică pe care nu o poți vedea de dinafară decât dac-ai trăi-o. Altfel, nimeni nu te-ar crede și dacă da, cui i-ar păsa? În fond, trăim într-o lume a individualismului ajuns la stadiul de perfecțiune. E și ăsta un soi de cunoaștere, o artă. Deci, tot ce poți să faci e să te-aștepți la ce-i mai rău și să-ți lași imaginația să-și facă de cap. Cam atât pentru acea liniște care nu se întrevede. Să trecem acum la tratarea lucrărilor, iar mai jos veți avea și o galerie foto.

Compoziții condensate

Unele în degrade mă duc cu gândul la coperțile de albume de prin anii `90, alături de culorile inversate aflându-se stalactite picurate și niște radiografii. Alte figuri se trag de cap una pe cealalată, vizibil agresate pe alocuri și combinând culorile polilor (roșul cu albastrul predomină). Te lovesc parcă de unde nici nu te-ai fi așteptat și-ți provoacă „cucuie la ochi”.

Picturile se recompun la modul perpetuu din piese de puzzle aruncate aiurea, formând totuși acel ceva coerent, dar imposibil de redat în cuvinte. În mare, albastrul deschis contrastează cu un vișiniu coagulat, devenind un exit însă pentru sufletul mâhnit.

O altă „lucrare” pare-a fi vandalizată, creatorul fugind ca un bandit de la „locul faptei” și lăsând astfel niște piste pentru investigatori.

Acum ies degete din locuri-surpriză, dar și un pumn imens chiar lângă, în vreme ce albastrul cu roșul devin deja un laitmotiv. De obicei, un asemenea lucru denotă grabă și amenințare.

O pictură în alb-negru prezintă practic o radiografie frecată la modul maniacal. And you know what that means… De fapt, ai zice că-i un om în cădere.

Sfidătoare, o pasăre apare pe un fundal kaki-bordo, dar în spatele său nu este cerul, ci propria sa zbatere în van marcată până la refuz.

Mai vin și loviturile de pensulă aproape înghețate, iar de deasupra, pătratele-n cădere te-ar duce cu gândul la niște sateliți. Poate înțelegeți aluzia.

Urmează vârtejurile gri, maro și vișinii, care contrastează cu nuanțele de galben ca la o lampă cu lavă, însă cu aceleași apăsături pe fundal. Din ele simți că s-ar naște efectiv o altă lume, dar aceasta intră pe o parte și iese pe alta.

Altă pictură e întocmai unui desen din nisip, minus baricada din două pătrate aflată dedesubt. Aceasta „refuză” să se lase atinsă de trecerea timpului, simbolizând astfel dualitatea și o zbatere în cerc.

Un nas alungit à la Pinocchio ajunge la capătul unor scări, nelăsat să le treacă de o linie roșie întreruptă ce îi taie calea. Iată, i-a ieșit până aici, dar destinul îl ține din nou la distanță.

Fiind întruchiparea noilor începuturi, sâmburele de avocado dă naștere în mod normal unui alt copac. Ei bine, în afara lui e o țeapă gri și alungită care străpunge bolta cosmică, combinând astfel negrul cu albul. Din ea curg stele crăpate ca niște fulgere eșuate sau ca pământul în vreme de secetă. Ce mi-este cerul, ce mi-e țărâna.

O pictură arată ca un cornet în care ai putea scuipa și e pur și simplu un amalgam de forme geometrice care nu izbutesc să formeze un tot unitar.

O alta e aproape sută la sută o ecografie abdominală, bântuită din start de un obiect străin pe care corpul în mod normal l-ar respinge.

Un trup albastru și diform e găurit în toate părțile și colorat în degrade, de-ai zice că e brânză elvețiană cu tot cu mucegai. Fruntea-i e acoperită de o singură sprânceană, capu-i e de mult scalpat, ochiul decupat, inconștient și niște ochelari de soare pentru cocalari în toată regula sunt gata-gata să-l acopere.

O placă OSB ajunge doar pe un sfert de tablou, simbolizând trinitatea mâncată și practic compromisă. Pe alocuri e coagulată, dar fără niciun rost.

Trecem acum la busturile alungite reprezentând ambele sexe. Chipurile le sunt șterse și aproape anonime. Nu tu ochi, nas, gură, urechi… discută doar despre nimicuri, dar iată, au interese comune. Semnificația? E unica relație „posibilă” într-o lume eminamente sterilă.

În două dintre tablourile mici, compozițiile lor se anulează reciproc. Prin urmare, par învelite cu pânză de păianjen și cu propriile universuri. Peste toate astea vine cerul sau nu; e oricum la alegere – adică în zadar.

O pictură seamănă cu o lucrare bizantină și cumva are o notă de Klimt. De nicăieri, o acoperă un avion gri fără cap, care-ai zice că o bombardează aproape de cum se înalță. Așadar, spațiul nostru sacru dispare într-un pârjol de nedescris.

Pe un alt tablou, autorul ar vrea să scrie PEACE, însă nu îi iese nici să-l omori. De fapt, cuvântul nu mai știe unde să fugă de o placă OSB, care îl baricadează într-o casă ieftină și improvizată. Deci, nu poate fi considerată un adăpost, decât la modul material (și nici măcar). Pur și simplu totul miroase a însingurare la maxim.

Habemus bruiajele unui TV de modă veche. Imaginea-i distorsionată și te bucuri de ea ca de-o pictură sau o apă tulbure. Pentru un moment, semnalul revine la normal, dar doar ca să știi ce ratezi, primitivule! Cu toate că n-apuci să vezi nici chipurile bine, fiind și ele șterse. Politicoase, te salută în treacăt și dispar la fel de rapid ca un fulger. Apoi se repetă ciclul bruiajelor.

O altă pictură e o gheață de nespart, sub care ai zice că zace un cadavru. Deși pare fisurată, aceasta se reface instant datorită frigului. Pe dedesubt se mai observă doar verdele mătăsii broaștei ca posibilă formă de viață.

De după colț răsar două topoare medievale și lupta lor devine încinsă. În jurul acestora nu e de stat, sunt numai cei doi „experți” și atât, într-o răfuială solitară și dură. Laolaltă par o mașinărie de păruit fără oprire (a se citi „milă”). Prin urmare, se văd doar urmele lăsate de-aceștia și posibilele noi lovituri. Ca un moment de calm înghețat, o umbră pare să le spună din nou că e suficient.

Așa cum se întâmplă-n Tetris, răsar acum și aglomerările de bombardamente. Peste acestea mai trec în cădere și bombele încrucișate, cauzând sechele definitive. Toate vor scurtcircuita din plin o lume deja paralizată.

Aceeași placă OSB vandalizează soarele cu roșu și galben (furie și lașitate). Ca s-adaugi o altă nuanță, peste steaua incandescentă se pot bate doar niște cuie. Sunt ce să vezi, alcătuite din lacrimi. Astfel, griul e acel calm aparent și acea falsă bunăstare pe care întreaga planetă o afișează în orice mediu social. Pentru a fi pe placul oricui, cum ne îndeamnă mereu capitalismul – vom deveni vandabili și deci abord(abili).

În mod suprarealist, Pământul apare-n depărtare cu continentele-n albastru, iar oceanele sunt negre. Se și zice de altfel că o lume ideală e egală cu o distopie perfectă. De aici și restul lucrurilor care-l înconjoară, par să contureze și mai bine catastrofa (în fond, ca un liber arbitru greu de digerat).

Plămânul drept al picturii de față e devorat de-un pisicâine, iar cel stâng urmează a fi descompus la modul iremediabil. Dus complet pe jumătate, parcă ar fi scheletic, nu alta. Fundalul e un roșu aprins și astfel, nepăsător. Chiar se scurge peste ambii până dau două nuanțe (ca niște culori inversate de prin anii `90). Prelingerea se continuă și în afara corpului, dar drama asta o vedem numai noi. Pe dinafară totul pare A-OK sau în termenii noștri, de nestăvilit.

Forme geometrice compun gap-uri și obiecte tăioase desprinse din această utopie matematică. Cad de jos în sus în pictură, făcând astfel cerul să curgă în nuanțe coagulate. Morala e că nu există nicio ieșire și că vrem, nu vrem, atâta ne-a fost.

Ultima lucrare prezintă niște unde de apă cristalină. Sunt date cu albastru deschis, dar și cu un verde murdar din nou asemănător cu mătasea broaștei. Acest lucru nu se poate decât îngroșa (și sublinia) cu tăietura de pe diagonală, contrazicând un cer ce se dă peste cap de jos în sus să rămână senin. Evident, deja e-n zadar, imaginea fiind tăiată în trei și în partea de sus apărând două pătrate, unul mai închis decât altul. Ele scot în evidență un cer întreg pe post de pătrat, însă acesta e blocat de tăietura respectivă. Devine din ce în ce mai clar faptul că lucrurile de aici încolo se vor schimba numai în rău.

Outro

La final, aș dori să pomenesc despre tehnica lui Tar Béla, curată, lucidă, aerisită și care-ajunge până la urmă să ne reflecte viața dintr-un total alt unghi, aproape inventat aș zice. Unele picturi au chiar un iz metalic, rece, ruginit și la polul opus, diafan, sofisticat și din când în când eliptic. Abstracte, suprapunerile vin la fel de uniform ca o plastilină-n culori, contrastele puternice debordând în încadrări, întinderi, contorsiuni, și obiecte explicite (suprarealiste). Zeniturile sunt înăbușite cu o migală incontestabilă (mai ales la lucrările mici), în vreme ce loviturile de pensulă devin clare ca niște aglomerări de cercuri. Minus periodicele secționări de tip experimental, imaginile stau lipite una de cealaltă, sunt mușamalizate, dar prezintă și acele „globule roșii” ce ne țin încă în viață. Pot să spun astfel că da, am trecut prin toate, însă nu cu in and out, unele scene ieșind parcă din cadru sau etalând la fel de bine efecte fotografice (cel mai bun exemplu e apa). Ca o ultimă adăugire, eu aș zice că La Vita è Béla, but that`s just like, my opinion, man.  

Notă! Orice artă presupune un minim conflict și în esență, o exorcizare de demoni, dar cel mai important e stilul. Arta nu e necesară la modul utilitar și, ca atare, nu poate fi considerată muncă. Că dac-ar fi, nu s-ar povesti, băi, nene. Arta-i o bucurie și o joacă și nimic mai mult. Ars gratia artis. Altfel, nimeni n-ar mai vrea să devină artist și cu asta basta.

Și nu în ultimul rând, aș dori să menționez acele cărți poștale stilate prezente la fiecare vernisaj și care parcă îți zâmbesc. Îi mulțumesc încă o dată lui Tar Béla pentru ocazia de-a cocrea din ochi această expoziție și vă invit să o vedeți cu ochii voștri ca să vă convingeți singuri (A, da, e frumos abstractul!).

P.S. Galeria „After 5 Escape” e colț cu Str. Eminescu, pe Strada Ștefan Cicio Pop 15D.    

Orar de vizitare:

Luni | 14:00 – 20:00

Marți | Închis

Miercuri | Închis

Joi | 14:00 – 20:00

Vineri | 14:00 – 20:00

Sâmbătă | 10:00 – 16:00

Duminică | 12:00 – 18:00

Expoziția poate fi vizitată până pe data de 15 noiembrie, când va fi și finisajul.

GALERIE FOTO AICI.