„T” de la Trip – Szeged Style (III)

T de la Trip - Szeged Style III tomckat arad culture

Prima și prima preocupare a unui bărbat atunci când ajunge într-un alt oraș este, desigur, inspectarea zonelor cu parfum de femeie. Singura felină acceptabilă din hotel mi s-a părut doar blonda aceea slabă, de 25 de ani, cu părul tuns foarte scurt, băiețos, cu sâni mici dar… care avea un fund și niște picioare hipnotizante… un fel de anomalie generală perfect retușată cu un atu animalic.

Prima interferență s-a produs când am ieșit din dușul colectiv al hotelului, înfășurat doar cu un prosop, iar ea tocmai atunci a încercat să intre în camera ei. A scăpat cheile într-un mod stângaci și era, vizibil, intimidată, sau cel puțin nervoasă că părea intimidată, asa că s-a grăbit într-un mod și mai stângaci să deschidă ușa cu cheile alea nenorocite înainte să ajung eu mai aproape de ea (căci eram vecini de apartament). Ceva vreme nici nu ne-am vorbit și asta fiindcă dupa nici o săptămână s-a mutat într-un apartament închiriat unde stăteau vreo 4 colegi, printre care prietenul ei de atunci. Un rocker pe care-l vedeai mai des beat decât lucid și care atunci când era mangă devenise agresiv… dar în rest era simpatic. La fetele din Szeged degeaba aș fi încercat să mă bag în seamă, ori erau pur și simplu urâte (vreau să zic grase… în vest rar vezi fete atât de subțirele ca și aici, în România) ori erau prea timide. Nu funcționa nicio modalitate de agățare cu care eram obișnuit înainte, păream prea insistent. Fetele din Szeged, în special vara, ies la o plimbare toată ziua pe impresionanta stradă pietonală numită „Karasz utca” și nu fac altceva decât să se prefacă că (așa am vrut!) sunt niște prade libere… când colo te tachinează numai. Îți zâmbesc înapoi apoi pleacă mai departe cu prietenele lor, intră în vorbă cu tine în caz că le-ai prins lingând o înghețată pe o bancă împânzită de flori, dar când îi arăți zeppelinul de pe cer al cărui singur scop era reclama la ceva produs… te privesc bănuitor și nu se uită la cer nici de-al dracu… căci probabil o vei săruta brusc sau cine știe. În cluburi e o chestie și mai formidabilă. Unguroaicele beau de mama focului, și nu orice, ci băutura „tradițională” a maghiarilor: vin. Ei bine, atunci devin mai deschise. Dar nici atunci îndeajuns de mult. Dacă nu te văd mai des prin zonă te abandonează înainte de erecție. Iar un arădean care a aterizat de două-trei săptămâni la Szeged nu era „văzut prea des în zonă”.

Cluburile din Szeged nu sunt pentru băieții lejeri din România. Nici măcar pentru unul cu un joint în mână, ca mine. Acolo chiar se dansează! Acolo nu se etalează nicio fiță, acolo e lumea tinerilor normali, fără freză gelată, cu ochelari normali dacă ai și nicidecum ochelari de soare, și haine cu care ai merge la școală sau pe care le porți acasă. Exceptie fac, desigur, excentricii. Și-n Szeged sunt destul de mulți. Rockeri, în special, din ăia „Marilyn Manson-style”. Dar e o boemie incomparabilă ce umple până la refuz cele doua cluburi studențești din Szeged (Szote și Jate) și, cei care vor (puțin) mai mult, mai au opțiunea Club Sing-Sing. Nici nu se compară niciun club din Szeged cu cele din Arad. Sunt mult mai simpliste și… familiare. Îmi era clar după o vreme că n-o să-mi găsesc o prietenă în acel oraș ciudat și fermecător în același timp, oricât aș insista. Așa că m-am lăsat dus de val. Într-o zi, la job, s-a întâmplat să stau lângă femeia de 25 de ani despre care scriam mai sus, asta fiindcă era o regulă la Eufonika: dacă ai încercat să stai lângă aceeași persoană în fiecare zi, a intervenit imediat system-managerița și v-a mutat altundeva. Cred că fiecărui coleg din jur i s-a părut clar că ceva s-a produs între noi, căci am am glumit și am râs tot timpul în acea zi. Îmi făcea complimente ieftine că-mi stă foarte bine tricoul ăsta și-mi zicea că e obosită, dupa ce se întindea extrem de sexy. Mă întreba dacă mergem să dormim. „La mine sau la tine?”…făceam eu pe spontanul. Aș zice că a surprins-o acest răspuns-întrebare automată, căci râdea cu poftă și avea o bucurie vibrantă în priviri. Din acel moment îmi era clar că ar fi timpul să mă ocup ca nu numai să pară că e ceva între noi. Căci colegii șușoteau deja în spatele nostru, mai ales că ea tocmai s-a despărțit de prietenul rocker care, din câte am auzit, chiar a lovit-o odată. Am profitat de o zi de weekend când colegii mei de cameră s-au întors acasă în Arad. Cu o sticlă de vin roșu poți să faci aproape ce vrei cu o femeie care locuiește în Szeged, dar cu condiția să fie de fapt o româncă dezinhibată și cu cel puțin vreo 5 ani mai mare ca tine. De fapt… e bine de știut că la vârsta aia (25), o femeie deja știe ce vrea de la… viață. Era prima mea experiență cu o femeie mai în vârstă ca mine. Cred că avea de fapt mai mult de 25, fiindcă se întrezăreau deja ridurile latente lângă buze, dar fuck that… Era ca și vinul bun și ca jointul tras în plămâni în pat.

Firește… te saturi și de vin după o vreme. Chiar foarte repede. Mai ales dacă intri în abundență. Pe la sfârșitul verii, la Szeged, se desfășura festivalul SZIN. Un fel de Sziget mai mic. S-a întâmplat chiar lângă noi, lângă Hotel Tisza, tot ce ne-a despărțit era doar faleza și gardurile trase special pentru acest eveniment. Și nu în ultimul rând… jandarmii care erau al naibii de mulți și ageri. Biletul era al naibii de scump. Aveam noi un salar bun, dar nu cu o săptămână înainte să îl primim, așa că am cam ratat acest festival. Colegul de cameră, supranumitul „ălalalt”, avea un chef nebun de a ieși la ora 11 seara și de a petrece până în zori. Pecicanul dădea din mâini flegmatic și ne zicea că n-are chef, iar asta ne-a îndreptățit pe mine și peălalalt să îl bănuim că e un zgârcit motherfucker care vrea să fumeze iarba fără noi, deși ne zicea că nu mai are. La urma urmei nu ne-a interesat. Mai afemeiați de felul nostru, am căutat o ocazie de a ne distra așa cum știm noi. Eram niște băiețași cărora iarba le era doar o fiță și cu care ne lăudam în fața amicilor din Arad care, bineînțeles, nu ne-au crezut până nu am adus acasă o mostră mică (Crede-mă… pe vremea aia, la vârsta aia mai ales, era foarte greu să procuri ganja în Arad). Ne-am plimbat în oraș la ora aceea târzie căutând un amărât de magazin non-stop de unde să ne luăm ceva băutură. Era vară, cald și răcoare în același timp și orașul era animat mai mult ca oricând de tineri despre care nu înțelegeam de unde au apărut într-un număr atât de mare, în mai multe grupuri. Erau, probabil, studenți. Asta era unul dintre motivele pentru care iubeam Szegedul, aproape mai mult decât Aradul… era mereu surprinzător. Ca și în Timișoara, viața de tineret fierbea non stop. Am avut noroc că am prins și o perioadă propice, erau festivaluri săptămânal fiindcă orașul concura serios pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Trebuia doar să ieși din „casă” și te-ai legat tu de vreun grup mișto. Era imposibil să nu. Noi asta am făcut și după nici 5 minute ne-am minunat de pe pod de joculețul studenților care au ascuns niște obiecte într-o fântână din fața Palatului Cultural ca niște fete în bikini să le caute. Ne trebuia urgent ceva băutură, era clar! După o oră de plimbăreală am și găsit un non-stop drăguț. Puteai să alegi dintr-o varietate superbogată de vinuri. Am cumpărat, desigur, câte o sticlă de vin alb ieftin. Pe Karasz utca l-am și băut, aproape… că am dat între timp de un alt grup de tineri care sărbătoreau… cred că nici ei nu mai știau ce, dar erau extrem de prietenoși si ne-au luat și pe noi în horă… iar când spun horă, mă refer efectiv la horă: făceam un cerc și dansam „hipiotic” în plină stradă, până am amețit de-a binelea și nu mai eram siguri dacă din cauza vinului sau din cauza vârtejului vesel. Ălalalt nu mai era atât de happy ca și mine. El nu era genul acela hippie. El s-a uitat doar la sânii fetelor și era să leșine când careva a călcat peste sticla lui de vin lăsat undeva jos, cât timp ne învârteam în cercul ăla vicios. Poc! Eu râdeam ca boul de nenorocirea lui, dar și de situația lui, căci n-avea nicio șansă la fetele alea îmbibate-n alcool din moment ce nu cunoștea limba. Nu de parcă ar fi contat asta ceva în împrejurimea respetivă. Deoarece eu nu mai aveam decât o înghițitură de vin în sticlă, iar el tocmai își vârsa lacrimile după vinul vârsat pe jos, ne-am zis că mai luăm încă 2 sticle. Zis și făcut. De făcut… s-a făcut însă și ora destul de târzie, așa că am hotărât că ne ajunge atâta distracție pe moment, oricum, a doua zi trebuia să lucrăm. Ce-i drept, doar el trebuia să meargă de dimineață, eu eram în tura de după masă. Ultimul act ilicit pe fondul distracției era să aruncăm sticlele goale în parcul din fața podului fiindcă ne plăcea sunetul pe care-l făceau când se spărgeau în cioburi.

Pe podul de peste Tisa, în schimb, s-a cam schimbat placa. S-a schimbat lumea, s-a schimbat universul, s-au schimbat noțiunile și culorile știute înainte. Până la momentul când s-a rupt filmul în totalitate. Apoi a reapărut. Apoi a dispărut iarăși. Poate că n-am băut demult, sau poate că 2 sticle de vin deja-i prea mult. Băutura nu-i ca iarba – notat. Aici nu te dezmeticești după câteva minute ci se-mpute treaba din ce în ce mai mult. Nu știu, sincer, cum de am trecut cu bine pe acel pod, îmi amintesc doar că la finalul lui, la intrarea la festivalul SZIN, o femeiușcă megacolorată ampulea îmi cerea ceva bani iar eu i-am dat un pumn de mărunțiș… dar le-am scăpat înainte să-i dau în mână.

Mai încolo, după câțiva metri parcurși enorm de greu, și astea-s deja printre ultimele fărâme de amintiri ce mi-au rămas în minte, am luat-o în stânga pe o stradă greșită la numai câțiva metri de hotel, și situația nu-mi era clară deloc: când dracu’ au schimbat ăștia ușa de hotel cu gardul de lemn plin de plante cu spin?!

Nu știu exact cine a făcut o gălăgie mai mare, eu care urlam ca la ușa cortului și trăgeam de gard frenetic să fiu lăsat înăuntru, sau ălalalt care behăia în hohote de demența mea alcoolică.

Cel mai ciudat a fost când mi-a apărut în față un om chel și mustăcios, din ăla, Django-Pișta, oștorul lu’ Attila-style, care stătea sobru, supărat foc, fără să se miște, cu ochii mega-urât-încruntați și-mi murmuia să plec naibii. Am impresia că era doar o halucinație dar nu pot să fiu sigur. Peste câteva minute m-am trezit că ălalaltrâdea porcos de mine, și mai zgomotos decât înainte, fiindcă am căzut pe fund. Și atât.

Mi-am deschis ochii și mă întâmpina lumina cerului de un albastru deschis fantastic (era ora 5 iar la Szeged ora 5 dimineața, vara, înseamnă deja răsăritul). Păsările ciripeau, mă învelea un parfum îmbietor de Mama Natură, am căscat lejer, zâmbind satisfăcut, până să realizez că de fapt culcușul meu minunat era un șanț…
Cu toate astea, nu-mi amintesc când am mai dormit atât de bine precum în șanțul acela, la doar un colț de stradă distanță de destinație.

Capul m-a durut execrabil și tricoul meu dovedea urme de vomă, fapt ce mă cam jena atunci când am intrat pe hotel cu un salut scurt și rapid pentru recepționeră. Înainte să ajung în cameră m-am mirat oare care animal n-avea loc de coșulețul de gunoi din plastic de lângă ușă, că era spart în două. Înăuntru ăștia doi dormeau și sforăiau ca porcii. Ulterior am aflat că ălalalt avea puterea să ajungă până la hotel, până și la ușa corectă, singurul impediment însă fiind doar broasca care nu deschidea ușa nicicum… fiindcă era închisă de-a binelea, iar cheia era la pecican și un alt amic de joint, care-l găseau pe „ălalalt” cu capul în coșul de gunoi.

Va urma

Scrie un comentariu