„T” de la Trip – Szeged Style (III): HIGHway to the Freeway

T de la Trip - Szeged Style IV  tomckat arad culture


Trecerea pe frontieră a fost mereu o aventură în sine. Când am venit dinspre Ungaria ne-am mişcat relativ rapid, dar când m-am dus înapoi mi-a cam mâncat vreo oră întreagă din viaţă. Am să mă rezum, în schimb, doar la trip-ul dinspre Ungaria. Căci a fost mai distractiv… având în vedere şi faptul că tot timpul am fost high.

Într-o zi mai văratică (cred că era toamnă, totuşi), am gândit una, am dat un telefon managerului şi i-am zis că mi-aş lua vreo 4 zile libere… „se poate?”. S-a putut. Mi-am luat cel mai cool tricou şi ochelari de soare, cumpăraţi recent, am băgat în buzunar raţia mea de ganja şi paşaportul, mi-am luat şi skateboardul, cumpărat, de asemenea, recent (nu aveam nevoie de chestii inutile gen geantă, valiză, prostii d-astea)… şi Hit the road Jack! 

…Din păcate am pierdut trenul, în ciuda faptului că până la gară am mers pe skateboard. Niciodată nu am fost bun în astfel de calcule ce ţin de un fenomen numit, de unii, generic: „timp”. Niciun stres! Am aşteptat vreo 2 ore în birtul de lângă gară, am rulat vreo 2-3 jointuri, am băut bere după bere şi contemplasem priveliştea prin geam, fascinat de ideea că a început să plouă dar eu am fost izolat atât de bine în acest loc dat de Dumnezeu… ori de cârciumarul ăsta inventiv. Nu m-am plictisit. Am avut un mp4 player procurat recent (pe vremea aceea un mp4 player cu opţiunea de a reda şi videoclipuri era un gadget mişto rău! Nu că smartphone-uri şi fiţe! Aşa ceva văzusem doar în reviste, primul iPhone fiind ca şi visul american găsit în Winnie the Pooh). Apoi venise trenul şi mai că mi-a părut rău că trebuia să plec. Cum am ajuns mai departe şi mai departe pe o rută ce a început să nu-mi mai trezească interesul deloc, soarele a ieşit din nou şi până la destinaţia finală nu mai era nici urmă de ploaie. În agonia mea translucidă, fiind oarecum paranoic că nu se întâmplă nimic şi timpul parcă încetase să funcţioneze, de câteva ori m-a lovit şi ideea să ies la toaletă să mai fumez o bâtă. Trebuia să fi fost deja a patra, a cincea, nu mai reuşisem să intru în astfel de algoritme complicate. Am aşteptat, totuşi, staţia din Nădlac. Nădlacu’ maghiar. Ăsta e cam la 5 minute (maxim 6!) de vamă. N-am mai avut decât o fărâmă mică-mică de iarbă, aşa că am rulat-o şi am ars-o, să-mi fie de bine! Deşi avusesem tentativa de a aduce şi acasă, la prieteni, dar într-un fel mi-a fost frică să am asupra mea droguri uşoare pe punctul de trecere a frontierei, de asta am considerat că mai bine înăuntru decât afară.

Am avut skate-ul în mână, ca un sprijin în caz de nevoie. N-am mai urcat pe el. N-am vrut să mă grăbesc, dar nici nu eram în stare. La vamă era o linişte maharagială. Lene şi putoare. Incredibil, dar adevărat: am fost singurul care a vrut să treacă la ora aia. Era cam 5 după-amiază. M-am simţit în deşert. Soarele mirosea a caniculă iar asta, din păcate, a întreţinut starea de moleşeală. Vameşii erau mult prea ocupaţi cu alte treburi, parc-ar fi fost pauză de masă sau ceva serial de pe Acasă de nepierdut. Aş fi putut să trec neobservat. Poate chiar cu skate-ul. Dar am fost băiat de treabă. Am dat dovadă de cetăţenie română de nădejde, aşa cum se cere în primul paragraf din almanahul „Cum să trecem frontiera”. Am aşteptat lângă cuşcă ca o târfă la Candy Shop până m-a observat omu’ ăla plictisit de viaţă şi i-am înmânat atent paşaportul. Rutină peste tot în jurul meu. Îmi amintesc… m-am și uitat curios în stânga, dreapta, și chiar spre plafon, de parcă ar fi fost prima mea vizită în Las Vegas. Apoi am observat ce am „cărat” pe mine până aici. Un lanț cu emblema Marijuana mi-a atârnat pe gât…

„Ai asigurare pentru aia, băiete?”, s-a auzit vocea hiperbolică a vameșului din coteț, ca un elicopter umplut cu forțele comando în stand by, așteptând din minut în minut întăririle NATO. Grăsanul rânjea porcos sub nările păroase și aștepta tacticos să fac următoarea mișcare. Ce era să fac? Să aștept percheziția și analiza de sânge, sau să fug cât mă țin picioarele? Nu de parcă aș fi putut, picioarele-mi creșteau rădăcini și am transpirat ca o plantă ilegală modificată genetic. Era să-mi dau seama, prea târziu, că ăştia chiar nu-s atât de fraieri cum crezusem. Cu o tristeţe debordantă, gata să mă predau, am mai întrebat, totuşi, naiv: „Asigurare… pentru ce?”  ….   „Pentru scândura aia!!!” - şi râdea singur ca un imbecil. În acel moment bizar… aş fi înţeles glumele de genul „bă, da’ unde ţi-ai uitat bagajele?” sau barem poanta aia cu „ia scoate-ţi ochelarii de soare să-ţi văd pupilele”, dar asta…. Ce era să zic? Atunci bine! Am zâmbit şi eu ca după un shot de Helas şi am mulţumit frumos pentru paşaportul meu primit înapoi.

Până aici toate bune şi frumoase, dar ar fi fost bine dacă aş fi scăpat de acolo la fel de rapid, cât mai departe, adică să prind o maşină care să mă ia până la Arad… dar nu. Am rămas înțepenit la doar un kilometru distanță unde mă așteptase aventura autostopului. Abia se perinda p-acolo o Dacie, două, dar nici ăia nu m-ar fi luat pentru nimic în lume. Poate că skate-ul meu a fost impedimentul? – am filosofat împreună cu mine. A fost chiar atât de dubioasă lejeritatea mea spontană? N-am să aflu niciodată, dacă n-am aflat nici acolo, cu toate că am avut destul timp să reflectez asupra acestor dileme existenţiale. Până la gara de tren n-am avut niciun chef să mă duc, că oricum pierdusem deja ultima cursă şi am beneficiat bucuros de acel sentiment de libertate în care nu era necesar să mă grăbesc niciunde. Unde a dat Domnu’ să fiu, acolo-mi era locul. Plimbarea spre o destinaţie turistică gen Arad mi-a fost aşa, o posibilitate zodiacală. Am aşteptat, deci, într-un Peco, prin spate, pe o bancă, plictisit deja să-mi ridic mâna cu degetul mare în direcţia dorită când trecea vreun autoturism, şi am ascultat mixuri superbe, făcându-mi rezervele de Pall Mall Menthol, snacks-uri, cola şi din astea din magazinul benzinăriei. Se făcuse deja târziu când s-a oprit să-şi facă plinul un autobuz Euro Lines. Şoferul, tinerel, m-a întrebat pe un ton amical: „doar tu cu scândura?”. „Da… aveţi un loc liber? Vă plătesc…” …aveau un loc liber. Şi n-au acceptat nici un ban. Am ajuns pe la 11 seara la Arad, când deja fusese răcoare afară, dar tot ca de vară. Cam atât. Restul e irelevant.

Restul am să vă povestesc altă dată. Căci… am mai avut de a face cu vameşi de câteva ori. În toamna anului 2006 mi-am făcut o adevărată pasiune în a trece peste vamă. Avea să-mi devină cel mai drag hobby. De ce am tot revenit la Arad? Nu mai conta… doar drumul Szeged-Nădlac. Acel HIGHway to the Freeway. Permanent pe trip.

Comments are closed.