Povești despre o lungă inițiere într-o lume paralelă

Poți, oare, să uiți de „prima dată”? Uneori pare atât de suprarealistă, atât de îndepărtată, încât aș putea să mă întreb… oare s-a întâmplat, de fapt, pe bune? Nu există o expresie, o definiție pentru nostalgia unei perioade care atunci încă nu dădea niciun semn că ar fi una importantă, măreață… Parcă a fost într-un timp inventat special, pe alte meleaguri, alte dimensiuni… un „cuib”, o mică vizuină… unde „a crescut” ceva, dar care a fost, inevitabil, la un moment dat, abandonată.
Am fost acolo. Anno Domini 2006, departe de acasă, la Szeged mai exact, pe terasa din spate a unui hotel de 3 stele… Hotel Tisza, denumit așa probabil fiindcă se situează chiar lângă acel râu obscen. Era vară, întuneric, târziu. Dar plăcut afară. Eram la masă vreo 5 sau 6 persoane, numai bărbați, viitori colegi. Nimeni nu știa încă nimic despre celălalt, în afară de 2-3, în grupuri restrânse, deoarece erau colegi de cameră. Aveam 2 (sau 3?) lăzi de bere Amstel, ceva ce găsești rar în Arad, mi se spunea, și chiar așa este. A mai venit și o femeie ciudată, blondă, în jur de 25 de ani… mai mare ca mine, deci, cu 5 ani, cu părul scurt și țâțe mici, dar interesantă totuși, prin erotismul ei schilod… însă n-a stat mult, deși ne-ar fi plăcut să rămână.

Dintr-odată unul a început să mângâie suav o bucată de hârtie semi-transparentă, a învârtit-o, a lins-o, a pocnit-o… la care eu, boul, îl întrerup în preocuparea sa minuțioasă: „Ce faci acolo?”… Păi… ce pot să spun? Eram un novice și asta s-a văzut. Acest fapt, intuit oricum, cu câteva secunde după, m-a depășit și pe mine însumi. Credeam că știam deja destule până atunci, dar trebuia să-mi dau seama că tocmai asta era problema esențială: știam, dar nu mi s-a dat să văd cu ochii mei până în momentul respectiv. „Mda, «chestia» aia îi un joint. Wow”, mi-am răspuns în gând. Urma să-l încerc și eu, pentru prima oară. Abia am ajuns la Szeged, de o zi, iar ăsta deja a reușit să procure marfa, filosofam eu, și între timp mă întrebam de ce-mi era atât de greu să fac rost de ganja înainte, în Arad… probabil eram prea tânăr și nu eram în împrejurimea potrivită. Nu și de data asta.

Senzația dată de iarbă a fost aproape nulă. Fix-pix. Poate mă așteptasem la ceva mai hardcore, mai halucinant, ceva mai extra. Am filosofat mult și n-am prins vibe-ul. Am stricat tot momentul. M-am ales numai cu sindromul obișnuit, ca de după un rând de bere: mi se face somn… și merg la culcare. A fost …de parcă nici n-ar fi fost. Peste câteva zile, băiatul în cauză, pecicanul, a rămas fără colegi de cameră. Doar el trecuse testul eliminatoriu din cei 4, la jobul pentru care eram cazați cu toții în acest hotel, pe cheltuiala firmei. În camera mea eram 3. Și toți 3 am trecut testul. Doar că unul s-a răzgândit și a venit acasă, în țara noastră dragă. Era mai bine așa. Nimeni nu avea chef de un monstru ortodox, un papă-lapte, o ejaculare precoce dată de Dumnezeu în colaborare cu Maica Tereza. Era un student la teologie. Astfel, l-am chemat pe acest pecican simpatic să devină colegul, prietenul, dealer-ul (ce vrea mușchiul lui… și al) nostru.

Dintr-odată… perioada aceea departe de acasă, primul job, prima experiență pe cont propriu, într-un oraș străin, a început să devină din ce în ce mai interesantă, familiară. Și-a căpătat un contur. Un contur perfecționat pe zi ce trecea, definit cu măiestrie, transformat de noi în fiecare zi în scrum. Nicio zi fără creier perpetuu îmbibat în fum!
Shit! Nici măcar nu eram un fumător înainte…

Va urma