ca de obicei, povestea-i despre un el şi o ea, veniseră cu bicicleta de la reparat. mecanicul saşiu de la ,,pro maniac’’ le-a zis sictirit să treacă data viitoare să le schimbe şi caseta cu lanţul, şi-a început să tragă de ea şi s-o mişte de la loc: vedeţi ? nu-i în regulă, dar merge. aşa se-ntâmplă cu astea tandem.

vinerea trecută aflaseră de la taică-su că vine ziua lui, şi când au primit telefonul înapoi să afle cât costă reparaţiile, ăsta era la pădure la grătar şi-au strigat deodată: la mulţi ani, sandu ! şi mai nervos, meseriaşu’ le ordonase să se prezinte luni la service. urla în receptor, nu alta. şi de-aici vârtejul care a urmat. au plătit cu vârf şi îndesat, până le-a ieşit pe ochi. apoi s-au decis să mai ia şi lumini ataşabile, admirând pereţii cu biciclete decorative în timp ce respectivul intrase în atelier după rest.

la întoarcere realizaseră că aveau până şi furcă nouă, doar roata din spate le era mai moale. în rest, băiatul instalase o sonerie în forma unei ceşcuţe de cafea, iar pe frâne scria acum ,,forţa’’; uite cum şi-au dat seama că vântul făcuse toată treaba în locul lor. aşa au ajuns la galleria mall. aici au parcat înăuntru fără să lege bicicleta. au sprijinit-o doar de-un stâlp, cât să nu se vadă, şi-au pătruns nestingheriţi prin uşile glisante. au coborât scările, le-au atins cu talpa şi s-au activat instant. s-au postat la baza acestora, unde era numai pietriş şi-o ciupercuţă roşie stropită cu alb, mare şi sălbatică.

arătau ca nişte sperietori de ciori în salopetă şi cu pălării de paie, decorate frontal cu o floarea-soarelui. chiar între picioare el îşi înfipse un băţ, şi ea o cârjă de lemn, prinsă de craci mai ceva ca nişte jartiere. şi-aşa au încremenit, plini de grijă pentru ciupercuţă, neştiind nicio clipă de fraţii lor maro de-un metru. străjuiau şi ei una identică, aflaţi de cealaltă parte a scărilor rulante. el cu nasturii îngălbeniţi, ea cu papion şi cu încă o ciupercă mare, lungă şi portocalie lipită de spate. vârfu-i ajungea  până la umeri. dacă te uitai atent, singurul lucru care îi asemăna pe cei patru era privirea de la stânga la dreapta, perfectă, continuă, ca un zâmbet, ca o-ngrijorare.

mi-am luat adio şi i-am lăsat acolo sub neoane, în intimitatea lor. am urcat scările, am luat bicicleta şi-am reglat vitezele din mers. mă tot întrebam ce-ar putea să caute nişte ciori la demisol, în timp ce sarea din transpiraţie îmi înţepa pielea proaspăt rasă din zona bărbiei.