Peretele cu nori

88321366_513077872927843_7311502147160375296_n

Expoziția „E La Nave Va” la Muzeul de Artă Arad (Sala „Ovidiu Maitec”)
Curator: Simona Vilău
Coordonator: Adrian Sandu
Artiști: Onisim Colta, Rudolf Kocsis, Cosmin Moldovan, Laurian Popa, Adrian Sandu, Diana Sergiuță, Iosif Stroia, Anamaria Șerban

Pentru început, vorbim de opt artiști contemporani (Onisim Colta, Rudolf Kocsis, Cosmin Moldovan, Laurian Popa, Adrian Sandu, Diana Sergiuță-Popa, Iosif Stroia și Anamaria Șerban) ai scenei arădene (dar și ai mapamondului) care își prezintă lucrările într-o formă colectivă. Astfel, vaporul lui Fellini merge mai departe prin titlul preluat de expoziția curentă. Barierele mentale ale provincialismului sunt învinse prin experiment și diversitate. Recente sau nemaivăzute, lucrările ne lasă-n urmă ca pe naufragiații fără inițiativă. Pe scurt, furtuna vine și cu o mizerie de nedescris; întrebarea este cine o curăță? Prin urmare, haideți să aflăm împreună de unde până unde.

Arad

La asemenea event-uri se strâng laolaltă toate generațiile, indiferent de clasa socială, vârstă, etc. Mai mult, printre paharele de vin mișunau copiii.

Fiind un cunoscător al băuturilor selecte, Adi Sandu ne-a furnizat alcool de calitate.

Lucrările au fost dispuse cu finețe și iluminate într-un mod ingenios. Practic, peretele a devenit una cu fundalul (veți vedea imediat la ce mă refer).

Din păcate, publicul a dat năvală numai „datorită” lipsei de evenimente. În rest, punerea-n valoare a celor două încăperi și senzația de atemporal erau la locul lor. Obiectele stăteau agățate (sau pe niște piedestaluri), iar la intrare scria „E La Nave Va” cu creionul. Un Turn Babel în miniatură lua forma unei fântâni în care îți vedeai reflecția. Lângă, un capac cu mâner arăta ca într-o cramă.

Remix  

Oameni de lemn (cu uși în locul pieptului) sunt decorați cu rotițe mecanice. Nimic mai impenetrabil. După colț avem și capete arse sau sfârcuri înnegrite. Intestine dau pe-afară și nasuri lungi se lasă-n jos. Chipurile-s triste sau abominale, iar toracele prezintă o cheiță sugestivă.

Figurile sărbătoresc costumul popular și te duc cu gândul la o natură geometrică. Înăuntrul acestora zace răstignit un „biet” bibelou cu chip de copilă.

Un lan de iarbă ascuțită stă în sus ca niște brazi și e completat de cerul oglindit în sine însuși. Mesajul ar fi „pe aici nu se trece”. Ultimul obiect e un turn de fildeș fără ieșire (cu toate că-i făcut din lemn).

Picturile

O mustață roz ne aduce-n față ideea de autoritate ascunsă. Portretul are și o freză verde pieptănată (mascând intenții crude), în timp ce fondul galben denotă tinerețea și nemurirea divină. În aceeași perspectivă, ochii îi sunt ca două vârtejuri.

Evident, cucoana* cu varză roz în loc de pleoape percepe lumea total greșit. În jurul ei, florile galbene au parte de un verde toxic (ar putea fi buruieni). Fondul reprezintă cu negru doliul și lipsa de alternative. Cea de lângă e împunsă-n pupile cu niște pătrățele roșii (indicându-i prostia), pe când conturul feței e pătat cu maro (culoarea pământului, a morții).

Acele de gămălie continuă seria privirilor perforate. Astfel, foi rotunde colorate lucrează cu motivul cercului (cel al drumului închis și-al aglomerației). Opt culori la șase egal două săptămâni distincte. Ochii sunt rupți de restul feței (care e în ordine) printr-o bandă lăsată-n alb. Hârtia seamănă cu carnea și aduce a colaj.

Un alt tablou e numai scalp și globuri oculare. Acele fac turul feței și merg până la gât. În rest, pupilele ard și-o iau către stânga, scuipând în permanență venin.

O femeie fără chip și cu gușa cât bărbia se bucură de-un păr bogat și negru ca norii de ploaie. Acum, aceleași hârtiuțe dau viață unor bube. Să trecem la portretul fetei cu trăsături maniacale. Are o privire nebună și un zâmbet malefic. Un smoc de păr îi absolvă fruntea și-o sărbătorește. Capul este rupt de corp, deci sadismul a învins. Scenariul final e țesut de gropițe.

88261645_200220734583459_5086923196247048192_n

Picturile – part two

Ca în benzile desenate, o plantă e lovită și călcată în picioare. Mă rog, asta ne imaginăm, pictura nu ne spune totul. Urmează marea poluată cu petrol și cerul plin de găuri blurate. Tehnicile sunt decolorarea și scoaterea în relief. Astfel, soarele e o fantasmă de nerecunoscut.

O libelulă roșie e aruncată în veceu. „Coșciugul” e acoperit cu capacul transparent, care-i fură grația și o sigilează. Simbol al libertății, libelula există doar sub forma unui înec. Până la doi ani trăiește sub apă (depunându-și ouale), deci s-a-ntors de unde-a venit. Oricum avea viață scurtă, ni s-ar spune fără milă.

Al treilea ochi e atacat cu un pocnet negru. Ceilalți doi sunt dați peste cap, formând „iluminarea” din mijlocul frunții. De fapt, se văd numai ochiul din stânga și problema de mai sus.

Un șarpe verzui e-ncolăcit într-un cerc aproape perfect (și stropit pe deasupra cu dâre de sânge). Altul, roșu, transparent, călărește labirintic un fundal format din solzi. Târâtoarea-i de uscat, așa că își întinde umbra, dându-ne senzația de îngheț total. Bineînțeles, culoarea roșie cu cea albastră nu se pupă defel.

Șarpele numărul trei a evoluat și e turcoaz, indicând stelele pe niște solzi maro. Așadar, cerul-reptilă fumegă de zici c-ar fi un duh. Acesta nu împlinește dorințe și apare nepoftit.

Avem și două monede de 50 de bani puse strategic pe ochii unui mort. Prin urmare, una e valoarea și alta-i ținta sa – adică România, țara nonvalorilor.

Desprins de trup, un cap de puștan e lovit peste tot, chiar și în ceruri. Conturul i se inversează, ceea ce denotă că nu simte durerea; e pur și simplu profanat. Așadar, ni se prezintă o ființă inocentă redusă la zero (minus chipul tuciuriu, care e încercuit). Concluzia? Le va veni rândul și celor rămași, istoria fiind una repetitivă.

Picturile – part three  

Un triunghi solar ne-arată treimea ca pe-un ochi conștient cu pupila galbenă. Aceasta e învăluită într-o carne membranoasă, alungită mai apoi în noi unde trepidante. Iată, conștiința este blocată și apar alte membrane (de data asta doar schițate). Ciclicul se manifestă prin niște lumi blurate (albastre, galbene, punctuate), dar care-ajung într-un final la aceeași boltă. Izbânda, însă, e departe și totul pare o rutină. Astfel, peste pictură vin ermeticele schițe cu forme geometrice albe și irevocabile.

Acum, desenu-i mâzgălit aiurea cu linii circulare (indicând durerea). Ruptă de contextul tridimensional, carnea e o cruce tăiată. Ca atare, permanența cade-n gol și revine la sursă. În rest, fenomenul e interminabil (ba chiar psihedelic).

Urmează nuanța închisă de gri venită din stânga și stinsă în munte. Treptat, griul e străpuns de tonurile-nchise, conținute inițial la o scară mai redusă. Când albul din negru e negrul din alb, îl numim yin yang. Evident, acesta e cerul, iar jos avem munții bine definiți. Culmile pământului sunt conturate cu un albastru „stângaci” care-nfulecă roșul. Firescul e ucis cu brutalitate și poalele n-au absolut niciun folos. Așadar, albastrul reprezintă răul, luminat acum de-un soare îmbrâncit și palid. După mijloc putem observa pete mici și galbene.

Apoi, triunghiul e o lacrimă cu pupila strânsă. Exploziile surde dau viață întunericului. Ele se opresc instant (la stratul „protector”) și totul pare-o tragedie. Interiorul nu poate supraviețui, cosmosul fiind în afara sa. Pierdută-n spațiu, o tentă de alb nu-și găsește nicicum locul (în infinitul zbuciumat). Negrul e alb și albul e negru.

Ultimul desen e hașurat în vișiniu (de la stânga la dreapta). Bezna mănâncă rozul din mijloc și-l contaminează. E trasat cu pensula și din start obține prim-planul dorit. La rândul său, oranjul compune un amestec agasant. Partea roz pătrunde centrul (ca o rană deschisă) și lupta albului cu negrul e din start pierdută. De-aici rezultă roșul care despică tabloul în două. Iată, înaintea contopirii absolute se naște și dualitatea (cu chinurile de rigoare). La moarte se ajunge numai prin incizie și totul pare dureros. De netăgăduit.

89115419_15506835617500

Picturile horror

Un falus verde ni se prezintă plin de vene negre și cu capul blurat. Așadar, arată de parcă s-ar fi risipit (într-o inimă întoarsă). În al doilea desen, falusul-picior se lasă-ntr-o coloană îndoită la jumate. Cu creștetul pe jos, nici mâinile curbate n-ajută. Sunt albe ca penisul, dar ne vom opri aici. Un altul își rupe țeasta, plasând-o la picioarele sale. Astfel, deși pare salvat, tot nu reușește să și-o tragă singur. Mâna i se preface în falus, iar metafora relevă trecerea în neființă.

O sulă translucidă întrupează veșnicia și o poleiește cu aur. În rest, face umbră pământului și găurii din el. Mai mult, distanța către ea e la fel de largă. Așadar, propria oglindire îi provoacă suferința; o erecție perfectă înseamnă și timp consumat. Pământul este umbra sorții și-aparține tuturor.

Momentan, soarele emite o rază groasă în formă de falus. Rafinăria sângerează și-o tufă-gigant maschează necazul. Penetrat, oțelul cedează și dezvăluie un păr abject. Apogeu-i limpede ca lumina zilei, însă partida de sex nu își are rostul. Cerul neatins împunge solul lăcomiei, dar punctul G e doar o nălucă; unica „ieșire” e să încuviințăm dezastrul.

În covată se spală hainele, copiii și se frământă pâinea. Iată, geneza și cotidianul merg mână în mână. Astfel, un falus auriu se pișă peste covata ca un drapel. Pruncia și veșmintele sunt trecute cu vederea. Lichidul ajunge pe jos și seamănă cu sexul masculin; supraviețuirea e lăsată baltă. Un ensō mov atribuie picturii o tentă de splendoare. Pe scurt, roșul și albastrul dau naștere alienării, unde artificialul are ultimul cuvânt.

Unui ochi negru i se vede și pupila, astfel încât dualitatea e la ea acasă. Acesta-i ridicat cu grijă* pe un șevalet, având în spate numai verdeață. Rupt de natură, ne privește înapoi ca dintr-o oglindă (sugerând inconștientul). Totul e real și continuu, dar lângă zace-o pălărie. Ochiul celălalt e pe nicăieri, deci imaginea e completată fix cu ce lipsește.

Rămași în picioare, butucii tăiați indică două falusuri obținute dintr-unul – unul mai mare, altul mai mic (de adolescent). Imaginea conține și un scaun incomod, iar gardul suprarealist blochează peretele camerei. Alt obiect perfect inutil ar fi bucata de lemn șlefuită geometric și imitând o piatră. Aceasta simbolizează potențialul înțepenit și metamorfozarea sa după contactul cu umanitatea. Crema este la vedere, dar săgeata în formă de cruce ne arată cerul. E sculptată din același material și seamănă cu un sicriu (sau cu hornul unei case). Ba ar putea fi și-un dulap cu umbra ca un penis rupt.

În jurul scaunului se desfășoară un drum vălurit și dispus în jos. Acesta formează o buclă rotundă închisă într-un montagne russe. Lângă zace o praștie susținută de la sol (care n-are niciun folos). Pe ea e construită o sulă frântă ruptă tot într-una mai mare și într-una mai mică. Propulsarea e absentă și nu există nicio zvâcnire.

Ultima lucrare urcă pe cer un soare verde și un fundal tăiat cu negru în fiecare colț (moartea cerului câștigă lupta dintre alb și negru). Un peștișor ajunge în fața unui contur albastru de poartă, suflând pe țărm o carne imensă; arată ca o balenă eșuată, iar în jur totu-i potrivnic. Singurul lucru de nestrămutat e grupul de pietre din fundalul hieratic. Darul peștelui e gata sărat și are un cap imposibil de mare. Așadar, apusul descrie un fibrom dezgustător (care stă pe post de falus). Poarta îmbie ambele întinderi, în vreme ce destinul rămâne consecvent. Astfel, organul explodează pe malul cu un cer încărcat (și violent cu sine însuși). Cerul e „primit” de „țepii” menționați adineaori. Aceștia țin de pietre funerare și plăci de surf înfipte într-o soartă crudă.

Tabloul izolat  

O umbră de bărbat se reflectă într-o tufă. Măceșele sunt simbolul frumuseții și al purității. Acestea apar în zonele de deal și de câmpie și li se mai zice „trandafir sălbatic”. Fructe de toamnă, se cațără pe ziduri cu o culoare roșie nemaipomenită. Le putem găsi în Europa, Nordul Africii sau în Vestul Asiei. Revenind la desen, bărbatul urinează și de-a lungul corpului prezintă un halou. La o așa postură, degeaba își ferește pișatul de soare și de ochii lumii. Aura e-nconjurată de-o nuanță cenușie (ce practic o continuă). Umbra e umbră, deci știm deznodământul ultim. În rest, culorile (închise și deschise) se succed cu repeziciune.

Toiagul bărbatului e cât el și-l sălbăticește, protejându-l totodată de orice năpastă. În schimb, ajunge să se lupte cu propria-i anxietate.

Bonus cu intenții

Râpa cu nisip are o ridicătură punctată matematic cu o joardă ascuțită. Concluzia? Pentru a fi siguri de-o treabă, groparii au acționat ca niște recuperatori. Iată ce înseamnă „prezența de spirit”; cerul e imaculat și nu indică urme.

*cucoana: e ruptă cu fruntea de întreaga freză, ceea ce denotă că-i sărită de pe fix

*cu grijă, deci cu mult cinism

GALERIE FOTO AICI

Scrie un comentariu