Aveam odată o oglindă ce nu o puteam sparge nicicum! Era cea mai urâtă oglindă ce am putut-o avea vreodată, noaptea îmi cânta coșmarurile, ziua își arunca bucățile de sticlă pe jos, obligându-mă să calc pe ele. Nu vroiam să se vadă că sângerez așa că îmi bandajam picioarele cu cele mai luminoase minciuni ale mele. Oglinda, de furie, se făcea neagră iar dinăuntrul ei curgeau sunetele unui marș funebru, amintindu-mi de inevitabila mea întoarcere la cel ce m-a aruncat aici.

Am incercat să nu mi se oglindească rănile de pe mâini, punând înaintea lor nopți lungi și întunecate, nori întregi de vopsea neagră, ascunzând total sărutul lor cu tăișul virgin al nebuniei și urii.

Într-o dimineață am auzit cum ceva s-a spart, apoi am simțit sub tălpi cioburi mari, dar… nu mă tăiau, nu mă mai dureau, doar cărbunii încinși din creierul meu îmi provoca o durere cruntă în cap.

Apoi am observat oglinda spartă pe jos!
M-am trezit. Îmi scosesem ochii.

Acum sunt pregătit. Să devin al vostru Yorick.