Ochii Scriitorului

ochii scriitorului

Lumina vine din dreapta. Scrie cu mâna dreaptă, iar fruntea îi este încruntată. Gândurile nu îi sunt negre, dimpotrivă, îi sunt colorate ca un curcubeu. Inima, în schimb, îi este mâhnită. Scriitorul are nevoie să scrie poveşti de iubire, eroism şi bunătate sufletească. Deja a scris rânduri întregi, personajele lui sunt romantice, zâmbesc, sunt fericite… dar scriitorul a intrat într-un impas.

Reciteşte ultimul rând: „Iar Clementine…” Clementine… ce? Înainte de asta Clementine a fost sărutată de Phillipe. „Gata, ştiu! Iar Clementine zâm…..” – literele lui devin linii şerpuite, încercă să termine cuvântul, însă nu reuşește să scrie literele următoare, stiloul doar îi alunecă, mâna nu îl mai ascultă şi alunecă de pe hârtie. Scriitorul… nu poate să scrie…
„Prea multă băutură”, spune el şi zâmbeşte. Ia din nou stiloul în mână şi scrie „Iar Clementine zâmbi.”
„Ei, uite că se poate, totuşi”, îşi spune.
Deschide încă o sticlă de vin, aprinde o altă ţigară şi continuă povestea.
La un moment dat, Clementine primeşte o scrisoare în care este anunţată că Phillipe a murit, ucis de febra tifoidă.
„Clementine lăsă scrisoarea să îi cadă din mână şi începu să plâ….” – din nou, mâna îi alunecă şi nu termină cuvântul. Mai încearcă încă o dată: „şi începu să plân..”, din nou nu reuşeşte.

„Sunt obosit, am nevoie de o pauză”. Scriitorul se ridică de la birou, se plimbă prin camera plină cu turnuleţe din cărţi, mai ia o gură de vin şi se opreşte la geam.
Încet, mintea lui îi iese din poveste şi începe să se gândească la ea… la iubirea lor, la copiii lor… la moartea lor…
Imagini tulburătoare îi invadează mintea, telefonul primit, vocea tremurândă dându-i vestea…
Începe să plângă. La început, o lacrimă şiroind… apoi… durere în piept, din nou amintirile îl copleşesc şi corpul întreg îi tremură.
Clinchetul paharului scăpat din mână şi spart de podea îi provoacă un şoc, trezindu-l.

„Nu, nu trebuie să mă mai întorc acolo! Oriunde, dar nu acolo”, îşi spune Scriitorul privindu-şi cicatricile de pe mâini şi piept.
„Haide, am treabă”.
Ia din nou stiloul şi scrie: „Clementine lăsă scrisoarea să îi cadă din mână şi începu să plângă”.
„Ei, uite! Am avut nevoie de o pauză”, gândi el.
Povestea lui merge mai departe, iar Clementine îşi dă seama că este însărcinată, iar asta îi alina durerea, ştiind că are o bucăţică din Phillipe.
„Clementine, mângâindu-şi pântecele, luă în mână fotografia lui Phillipe şi zâm…”

Deja începe să devină ciudat. Din nou nu poate termina cuvantul „zâmbi”. Se forţează, pune stiloul pe hârtie şi… eşec total. Fizic, nu poate scrie cuvântul.
„Ce ilar”, gândește Scriitorul şi încearcă să schiţească un zâmbet, dar muşchii feţei nu îi răspund. Speriat, trece peste birou, peste turnuleţele din cărţi şi se îndreaptă către vestibul unde o oglindă îi aşteaptă chipul.
Se uită la el şi încearcă din nou să zâmbească…
NU POATE!

„Dumnezeule! Am paralizat!”, gândeşte Scriitorul şi începe să-şi schimonosească faţa în diverse mimici. După o analiză… concluzionează șocat că nu poate mima tristeţea şi nu poate zâmbi.
„Vinul! Ce naiba e în el?”, se-ntreabă, încercând să găsească în asta o explicaţie.
„Nu, nu am dormit de două zile, am halucinaţii, privarea de somn, totuşi, e o formă de tortură, nu pot crea în suferinţă”, îşi spune el. Chinuit, într-un final, adoarme, chircit lângă oglindă, pe jos în vestibul.

Se trezește a doua zi dimineaţa, simţindu-se revigorat dar… evită, totuşi, să se uite în oglindă sau să schiţeze vreun zâmbet.
Iese afară. Aerul rece, curat îi umple fiinţa de prospeţime; femeii, care mai demult îi vindea lui flori, îi dă bună dimineaţa, ea îi răspunde la fel, zâmbindu-i; mai în capătul străzii se oprește la o tarabă şi îşi ia un covrig.
Mergând mai departe, observă un cuplu, zâmbind, tineri şi frumoşi. Ea, se poate observa, aşteaptp un copil, iar el, mândru ca un cocoş de munte îi mângâie pântecele protector.

De covrigul cumpărat nu se bucură prea mult. O fetiţă îmbrăcată sărăcăcios şi cu lacrimi pe faţă stă ghemuită într-un colţ, având în mână o cutie de chibrituri. E frumoasă fetiţa însă, nepermis de tristă. Scriitorul se uită spre ochii ei şi îi întinde covrigul. Ea îşi ridică privirea, se uită trist la el şi îi spune: „Nu-i nimic, înţeleg, trebuie să îţi termini povestea”.
Scriitorul, vizibil tulburat, îi lasă covrigul în poală şi pleacă grăbit spre casă.
„Nu e bine, ceva nu e bine! Trebuie să rup contactul cu lumea exterioară!”.

Ajunge acasă, se pune la birou, trage lumânarea mai aproape, îşi aprinde ultima ţigară şi scrie… scrie într-un mod febril, Clementine a lui trece printr-o multitudine de stări, fericire, tristeţe, agonie, exaltare…
Scriitorul se opreşte să îşi mai aprindă o ţigară însă realizează că pachetul e gol.
„La dracu! Trebuie să ies din nou!”.

Iese grăbit, încercând să nu bage în seamă oamenii din jur. Dar nu poate să nu o observe pe femeia cu florile având o mină tristă, dărâmată, înfrântă. Mai departe pe drum, cuplul tânăr sunt amândoi în lacrimi… iar fetiţa, fetiţa cea tristă, fetiţa cu chibriturile… e în acelaşi colţ… însă nu mai mişcă, trupul ei mic, plăpând, nu mai trădează suflul vieţii.

Cutremurat de cele vazute, Scriitorul se întoarce acasă şi se pune la birou să termine povestea… apoi realizează şi el, adevărul: „Ochii! Ochii mei sunt vinovaţi! Ei au văzut! Ei au furat! Ei au distrus!”. Înnebunit, se duce la oglindă, se uită în proprii lui ochi şi strigă:
„Voi! Demoni vii! Ce-aţi făcut? Diavoli înşelători!”. Cu o forţa inumană, îşi înfige degetele în ochi şi îi smulge afară.

S-a orbit! Scriitorul s-a orbit!

Ciudat. Nu simte durere, nu simte nimic, doar un calm liniştitor… şi dorinţa de a scrie.
Se întoarce, bâjbâind, la birou. Simte căldură… lumânarea a aprins toate foile lui scrise…
Cu un calm desăvârşit, ia o pătură de pe fotoliu înăbuşind flăcările mici.
„Nu e nimic, am totul în cap, voi rescrie totul.”

Tacticos, ia cu o mână stiloul, iar cu cealaltă o coală de hârtie şi scrie… însă stiloul a rămas fără cerneală… iar Scriitorul nu vede….

După două zile şi două nopţi de zgâriat hârtia, Scriitorul ajunge bâjbâind şi ajutat de străini la editura care l-a contractat. Aruncă un top de hârtie nescrisă pe masa agentului şi îi spune:
„Aceasta este capodopera mea! Pentru asta voi fi ţinut minte!”.

Agentul se uită înmărmurit la hârtia albă…

„Dar… cuvintele… unde sunt?”

Scriitorul… zâmbind larg: „Acolo îmi este sufletul, cuvintele trebuie să le gaseşti tu, cititorule! Tu ai ochi.”

Scrie un comentariu