Plecasem de la premiza că două minți care ajung să își cunoască gândurile vor reuși și să convingă trupurile ce le servesc drept pavăză, să se întrepătrundă.

Am avut dreptate… de fapt ea a avut dreptate, eu eram încă în gustul dulce al trupului ei, în acel ultim picur care îmbată armate de generali. Ea mă întreba: „măi omule, ce-mi faci?”. Nu am știut ce să îi răspund… eu nici măcar un general beat nu sunt… Yorick măcar de-aș fi fost, dar Hamlet l-a plâns demult.

Așa că i-am luat întrebarea și am aruncat semnul întrebării pe jos, nu mai era nimic de întrebat, doar de afirmat, de exclamat „măi, omule!”.

Am ajuns să ne-mpletim, am ajuns să-i sărut sărutul, să-i gândesc gândul și să-i cuvânt cuvântul.

„Au!”

Și atunci am simțit pe deplin că trupurile noastre rezonează. Din șoapta ei ce cu durere spunea „au” și mă trăgea mai mult către ea. Am simțit că în jurul nostru totul s-a stins, iar totul nostru lumina ca o supernovă. Cream un univers întru totul secret trădat doar de scăpări de stele. Tot ceea ce sunt eu a început să vibreze, gânduri, speranțe… temeri. Toate au prins viață, toate au început să danseze, să vorbească. Tot ceea ce este ea, a început să îmi apară pe trup. Mâna mi-a făcut-o arcuș de vioară, cântam la coapsa ei, îi cântam trupul aducându-i ode acestei muze ce îmi devenise un înger al păcatului dulce.

„Numquam in catenis”

Nu suport cuvântul „legat”. Exemplu: „ne leagă atâtea lucruri”, „ne leagă atâtea amintiri”…NE LEAGĂ. Nu vreau să fiu legat și nici nu vreau să o leg… am cunoscut-o lovită, vânătă, frântă dar nu înfrântă… dar spiritul îi este liber și al dracului să fiu dacă eu mă voi face vinovat de încătușarea lui!

Eu l-am avut în lanțuri… și greu m-au apăsat, pieptul îmi este martor…

Vreau să fie liberă cu ea însăși, să fie ea întotdeauna. Doar ea, cu toate loviturile și vânătăile ce le are, să și le poarte mândră, ca un drapel. Să se bată cu pumnii în piept și să zică: „asta sunt eu, oricât am îndurat, tot în picioare sunt”.

Vreau să ne lovim loviturile împreună, să ne completăm vânătăile și să creăm cel mai frumos tablou impresionist… pe care doar noi să îl înțelegem atunci când ieșim la un picnic cu coșulețul și ștergarul acela vărgat cu roșu.