„Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light”
(Dylan Thomas)
(„Nu pleca lin în noaptea bună, / Bătrânețea ar trebui să ardă și să vibreze la apus de zi; / Revoltă-te, revoltă-te împotriva morții luminii”)

Următoarea recenzie despre producția „Interstellar” s-ar putea să fie puțin mai caustică decât ar trebui, dar e și o recomandare totodată. Așa cred. În caz că ești un fan înrăit al filmelor științico-fantastice, ești ultimul bou din lume dacă-l ratezi. Filmul e o „creație” mai mult sau mai puțin originală, ce pare a fi, cum genial notează Ty Burr pe The Boston Globe, emanată din propriul subwoofer al lui Dumnezeu. Neutral vorbind, acesta e doar zgomotul unei rachete ce părăsește orbita Pământului, încărcată cu speranțe. În realitate, este sunetul ambiției regizorului Christopher Nolan.

Fără doar și poate, „Interstellar” este un film EPIC… pentru începători în ale science-fiction-ului. Cu un plus formidabil: acesta nu numai că atinge corzile sensibile ale inimii, dar conglomerează, fără să aglomereze, noțiuni precum relativitatea, singularitatea gravitațională, a patra și chiar cea de-a cincea dimensiune (cele presupuse a fi timpul, respectiv lumea de „dincolo”) și alte mistere cosmice precum cele două Găuri cu denumiri imbecile, dar care incită imaginația oricărui om (pasionat) de știință: Gaura Neagră și Gaura de Vierme.

După ce a făcut din „Batman” mai mult decât se putea și a creat, prin „Inception”, un nou concept similar cu „Matrix”, noua speranță a cinematografiei americane încearcă o aventură dincolo de Galaxia noastră… însă, scurtăturile regizorale, inspirate tâmp și la modul grosolan din „Odiseea Spațială” a lui Kubrick, sunt forțat eclipsate de sentimente umane. Ceea ce nu-i un lucru rău, dar ca să faci o fată să părăsească sala cu lacrimi în ochi, fără să înțeleagă de ce, nu e de ajuns pentru un Oscar.

Apropo de premii… deja, după doar câteva săptămâni de la lansare, unii opinează că va lua, cu siguranță, măcar un premiu al Academiei. Este de menționat că pe IMDb, filmul a primit un scor fulminant de 8.8, asta în condiția în care „Nașul” are 9,2. Bag mâna-n foc, încă de pe acum: Nexam statuetă! Maxim, cu indulgență, pentru efecte speciale, ori coloana sonoră, produsă de Hans Zimmer (responsabil pentru soundtrack-urile „The Lion King”, „Gladiator”, „The Dark Knight”, „Inception” sau recentul „12 Years a Slave”), cel care, de altfel, tocmai a bifat cea de-a cincea colaborare cu Nolan. Mai degrabă din vina cinematografelor, uneori, sunetele pot întrece măsura cu trăsura spațială, în încercarea lor umilă de a-ți distruge și rearanja sinapsele și ADN-urile, dar aceste explozii sonore subliniează magistral importanța colosală a unei astfel de misiuni cum e clasica salvare a omenirii.

Nolan forțează limitele (de menționat: vorbim doar de limitele lui) de fiecare dată când se aruncă într-un stil nou pentru el. Este greu, trebuie să recunoaștem, să creezi o operă de artă dintr-un subiect atât de epuizat precum Universul. Mai ales dacă nu te pricepi. Îndărătnicia lui Nolan, în schimb, este remarcabilă… și dacă nu ar fi optat pentru această obsesie letargică a Hollywoodului de a da de toți dracii să iasă un happy-end, scuipând astfel în toate găurile negre din Univers și futizând legile fizicii… ar fi reușit, probabil, performanța de a găsi a patra și a cincea dimensiune în cea de-a șaptea artă.

Fără să fie un film artistic, filmul – extrem de comercial – reușește să te pună în fața unor enigme de natură paranormală, la care, până la urmă, vei găsi și răspunsuri plauzibile, ca într-un joc de puzzle extra-dimensional, ori cartea potrivită dintr-o bibliotecă supremă. Nu în ultimul rând, pune în valoare toate calitățile și defectele omenirii, marcând punctele de pe i-urile din iubire, minciună și, cel mai important, instinctul de supraviețuire.

Dacă nu te va plictisi prea mult prima jumătate de oră, în care aflăm că omenirea se confruntă cu creșterea nivelului de azot și scăderea oxigenului din aer, ce duce la furtuni de praf și la „dezastrul” agroalimentar ca singura plantă ce mai crește este porumbul (nu se știe cu ce expert a vorbit regizorul de a ajuns la concluziile astea, dar așa o fi), vei avea surprize destul de emoționante.

Umorul din film oscilează la fel ca sarcasmul robotului numit TARS. Între slab și foarte slab. TARS ăsta e o „cutie” hilară, dar extrem de eficientă la un moment dat, ce pare a fi o satiră (de fapt, insultă incultă) adusă monolitului din „2001: A Space Odyssey”.

Despre distribuție… cam singurii care merită atenție este actorul principal, Matthew McConaughey, în rolul lui Cooper, respectiv … chipurile, o fată de 14 ani, Mackenzie Foy (în rolul lui Murph – în film: 10 ani).