E dimineață, iar eu mă trezesc primul. Pun de o cafea, îmi aprind o țigară ca întotdeauna și mă duc către fereastră. Observ oameni grăbiți la muncă, unele fețe sunt obosite, iar altele sunt chiar fericite. După asta, îți cam dai seama cât sunt ei de fericiți. Poți fi fericit la 5 dimineața când mergi la muncă, dacă ai lângă tine acel ceva, sau poți avea un job foarte flexibil care începe de la 10 și ești nefericit pentru că ești neîmplinit. Mă opresc din contemplarea asta, cafeaua e gata. Știu că îi place și ei așa de mult cum îmi place mie. O pregătesc, o pun în cești și mă duc lângă ea în pat. Așez ceștile pe noptieră, am grijă să nu o trezesc, și mă pun lângă ea în pat. Nu se mișcă, nu face un gest care să trădeze că s-a trezit. Ador să o văd îmbrăcată în tricoul meu. E mai larg, iar gâtul ei iese de sub veșmântul alb ca soarele printre frunzele de vară. O observ și o iau în brațe. Nu spune nimic, dar se mișcă și se cuibărește la mine în brațe. Îmi conferă un sentiment protector și în același timp… visător. Ca-n filme. O sărut pe umăr și cu jumătate de gură spune:

„Bună dimineața!” . Nu îi spun nimic, dar îi răspund cu alt sărut.

„Ce faci?”, mă întreabă ea.

„Mă gândeam când ai de gând să te trezești”, spun eu.

„Mai un pic, mai lasă-mă, mai un pic”, răspunde ea și îmi ia mâna, punând-o peste pieptul ei.

Aștept. Rămân într-o stare de semiluciditate. „Are dreptate”, gândesc eu, „e sâmbătă, unde ne grăbim?”. Rămân cu gândul acesta și cad din nou în visare. Nu am alt gând, în afară de „cât e de bine așa”.

Dulcea visare nu durează mult. Am ochii închiși, nu o văd, dar o simt. O simt cum are grijă să nu mă trezească și întinde mâna după cafea. Ascult cum soarbe din ea. Nu fac nicio mișcare. Nu am de ce. Ea mă mângâie. Își pune mâna pe obrajii mei, îmi cuprinde gura și mă sărută. Am ochii închiși încă, dar zâmbesc, să îi dau semn că nu dorm. Deschid ochii, iar soarele care bate prin fereastră îi trece prin buclele din păr. E în contre jour și nu îi observ fața foarte bine.

Îi zâmbesc și o întreb:

„Ce facem azi? Un film? O plimbare în parc? Un laser tag? Ce ai vrea să facem azi?”

Ea se aruncă din nou lângă mine, pune capul pe perină. Acum soarele ne inundă pe amândoi.

„Nu știu. Cred că azi am chef să patrulez în roz prin gălăgie”, răspunde ea cu o nonșalanță pe care am ajuns să o iubesc.

„Bine”, spun eu. „ Asta vom face azi. Dar eu nu am nimic roz. Ce facem?”

„Asta nu e o problemă. Am eu destul pentru amândoi”.

Are. Toată ziua ne-am plimbat în roz prin gălăgie. Iar seara ne-am întors în liniștea noastră. Oricât am tăcea… liniștea noastră asurzește. Și așa e o zi cu ea.