Când corzile viorii sufletului tău nu sunt acordate cum trebuie, câteva apăsări pe niște clape de pian îți pot aduce căderea. Ca-ntotdeauna, îți este rușine să cazi, îți este rușine nu pentru că o faci, ci pentru că nici tu nu înțelegi de ce o faci.

Dar parcă acum e altfel. Clapele te cheamă la ele în căzătura ta, au un sunet primitor, cald. Sunt ca vocea mamei când te chema la masă. Nu te sperie nimic, nu mai este nimic înfricoșător, în fapt nu „cazi”, mergi către ceva.

Pas cu pas, clapă cu clapă, parcurgi un drum ce nu l-ai parcurs până acum. Însă simți o prezență care în același timp nu e a ta, dar este zămislită din tine. În fapt, o simți cu toată ființa, îi știi ființa, dar mai mult decât atât, știi că nu o poți controla. E animalul din tine, și cumva nu-ți este frică. Nu ai de ce, simți că nu ai de ce. Animalul acesta calcă pe fiecare clapă de pian care ție îți provoacă acea „cădere”. O face pentru acel om pe care tu l-ai creat, tu, din propriile puteri, iar el percepe acele clape ca o distrugere a sinelui. Însă pentru acel om, pe care animalul din tine îl urmează peste tot este, de fapt, o acordare a sufletului.

Pentru că vezi tu, animalul din tine îți dă doar tonul viorii sufletului tău, pe care tu l-ai ignorat de atâta vreme. Animalul din tine calcă cu labe de lup pe niște clape de pian pentru a-i da tonul viorii sufletului tău. Lupul e acolo pentru a te proteja, indiferent de omul pe care tu îl creezi prin propriile puteri. El nu va înceta să calce pe aceleași clape. O va face la nesfârșit, neîncetat, ca un animal de radă ce este. Asta îi este menirea, altceva nu știe să facă. Și o va face până când vioara sufletului tău va ajunge să îți cânte cântecul tău.

Acela pe care… din rușine și durere îl ții ascuns. Numai atunci, lupul, îmbătrânit, lovit și plin de răni, sângerând, animalul din tine se va duce să moară. Numai atunci, când va simți că a dat tonul corect viorii sufletului tău, numai atunci va pleca, călcând pe niște clape de pian care îi cântă acum propriu-i sfârșit. Te-a protejat cu fiecare lovitură pe care tu, ca om, ai crezut că ai luat-o. A luat fiecare lovitură, dar în drumul lui nu s-a abătut de la misiunea lui. A gustat multe amărăciuni și și-a schimbat blana de mai multe ori, dar niciodată nu a uitat să calce pe aceleași clape de pian. Niciodată nu și-a pierdut din vedere scopul.

Acum, când vioara sufletului tău este acordată, el se duce și moare. Pentru el însă nu este moarte. Este doar odihnă. O odihnă pe care a așteptat-o de când a apăsat prima clapă de pian. Animalul din tine nu are viață, dar are cheia tonului sufletului tău. Fiecare om are câteva clape de pian pe care nu le știe, îi sunt străine viorii sufletului său. De aceea, unii oameni au animale în ei. Pentru că ele nu au simțul rațiunii, ele nu cântăresc lucrurile cum o facem noi, ele au un instinct. Iar instinctul animalului din tine este să te „dăruiască” pe tine ție însuți. Fără să știi, tu ți-ai creat animalul din tine în momentul în care te-ai hotărât ce fel de om vrei să vadă alții atunci când se uită la tine. Acel om care nu te reprezintă, nu simte la fel ca tine, nu vorbește ca tine, acel om care nu îi știe tonul sufletului. În esență, ai creat un animal social. Sufletul, la rândul lui, ți-a creat un animal lăuntric pentru a contrabalansa furtuna pe care ai iscat-o.

Ți-ai pus singur în cârcă furii, furtuni, depresii, războaie, iar acestea au avut un răsunet în ființa ta. Pentru că ele au o „muzică” a lor. Și este al naibii de gălăgioasă! Îți refuză orice logică a gândirii, te simți în permanență chemat la război. Ești pregătit, sau cel puțin așa crezi, cu arme și scuturi. Însă inamicul e de nevăzut.

Dar totuși simți ceva, simți ceva de parcă nu e eul tău. Printre toate acele strigăte de război, auzi ceva. Auzi niște clape de pian. Le auzi, iar scuturile tale se fac bucăți, arma se fărâmă. Umbra Lupului se revarsă pe câmpul de bătălie și te simți deznădăjduit. Este o forță pe care știi că nu ai cum să o înfrângi. Lupul vine, dar nu ia prizonieri, nu îți flanchează nici un resentiment. El e doar acolo și calcă pe niște clape de pian. Ți-a acordat sufletul fără vărsare de sânge.

În sfârșit, războiul s-a terminat. Aruncă deoparte armura, nu-ți mai folosește… munca ta nu s-a terminat în disperare și în moarte.