FITN6 – Closing Day: Prezent plus trecut egal viitor

Prezent plus trecut egal viitor

90, scenario colectiv, regia şi dramaturgia: David Schwartz
Producător: Asociaţia O2G & Macaz Teatru Coop Bucureşti

La final de festival se cuvine să ne încuiem din nou în casă sau să ripostăm, cam asta te lasă să-nţelegi piesele de anul acesta. Mă rog, şi asta dacă locuieşti cu oameni sănătoşi la creier, altfel, îţi iei o garsonieră şi te uiţi singur pe geam. In Romania,  Romania is what you get.

Aşadar, principalele temele ale FITN6 au fost: corupţia, sărăcia, boala, dogma, emigranţii, falsitatea şi prostia. De fapt, suntem atât de corupţi că şi o curvă ar fi mai decentă. Şi legat de situaţia în care ne aflăm, tot ce ştim e să dăm vina pe alţii. Aşa că sincer, mă-ndoiesc să mai fie ceva de-aici încolo. Cei în regulă sunt trataţi ca ultimele jeguri, iar în rest ne-au rămas nevoile elementare, greu de-acoperit şi alea. Vorbim, prin urmare, despre nişte realităţi tot mai greu de evitat.

Ocupaţia noastră de bază este mai nou spionarea ghiolbanilor ajunşi la putere, ceea ce înseamnă că decenţa în această ţară practic nu-şi mai are rostul. 

Şi-apropo de toate astea, 90 a fost poate cea mai reprezentativă piesă, plină de umor şi situaţii limită. Tranziţia românească e pusă sub lupă, „golanii” din Piață având roluri principale, etichetați fiind drept duşmani ai libertății. Ni se povestește despre milițienii ciomăgari de la ’89 și despre falsa curățenie morală de după 90. Trăim aceleași iluzii, în timp ce viețile noastre se degradează rapid, cu manele, păcănele și retrocedări.

Aproape toți actorii au fost extraordinari. Nu există să nu te regăsești în acest scenariu și totodată în tipologiile propuse. Un asemenea spectacol te poate face chiar să iei o decizie majoră privind propria soartă.

După Revoluție au început evacuările forţate. Confuzia și derizoriul au luat locul certitudinii. Au reapărut pilele, în vreme ce capitalismul își vedea de treabă, făcând numai victime printre cei oneşti. Naționalizarea imobilelor și jocurile de noroc au intrat în sânul familiei și-au supt cât au putut. Astfel, economiile au devenit ceva de domeniul fanteziei. Consecința? Țara ne respinge și mergem să muncim afară. În România, criteriul de bază e să ştii să te transformi într-un muribund.

Poveste cu baltă de sânge

Pe 22 decembrie, copiii rămâneau acasă și urmăreau la televizor cum părinții lor sunt călcați de TAB-uri. Pe-atunci, românii credeau că după asta vor fi liberi și vor putea călători. Cei care ieşeau se umpleau de sânge și de vânătăi. Securiștii îi puneau cu mâinile la ceafă, le rupeau paltonul și-i loveau cu puşca şi bocancii. Se trăgea în aproape oricine de pe stradă.

În prezent, tot ce trăim s-a mai întâmplat. Pentru patroni suntem doar o resursă gata de muls. Muncim peste program şi umblăm cu portofelul gol. Dacă nu îți place școala, te poţi face gunoier. Profesorii rămân pe funcții sub forma unor dinozauri și practică șantajul. Limba de lemn revine în forţă. Lustrația e ignorată.

Poveste cu patru pereţi

Prin ’93 apar articolele lui Cristoiu. „Noi muncim, nu gândim” rămâne expresia cel mai des utilizată. Simbolul noii dezvoltări e reuşita prin pedeapsă. Dacă cineva te-a jignit, mințit sau păcălit, a făcut-o cu plăcere.

Ai 10 anișori. Părinții tăi sunt doctori și monarhiști convinși. În trecut au fost golani. Imobilul li s-a retras, iar casa ar merge către niște prădați ai comunismului. Pe vremuri, aceștia erau duși la Canal. Casa-i undeva în buricul târgului.

Toți așteptăm binele, dar mai bine-am fi plecat. 

Părinții nu-ți dau bani și nu-ți iau jucării, dar lumea crede că sunteți bogați. În maxim două săptămâni trebuie depuși banii pentru noul duplex. 10000 scurt, dar de unde bani? Doctorița se ia la ceartă cu proprietara. În consecință, locuinţa e pierdută şi stați pe la prieteni. Salariile-s mizere, iar în casă se vorbește numai despre bani. Într-un final, ai tăi își acceptă soarta, că ce să facă altceva?

Poveste cu ţapi ispăşitori

Anul 1999. Un inginer timişorean e promovat ca director la CFR Marfă. Într-o zi, îl vizitează rudele din Târgu-Jiu.

Vezi Doamne, ați inventat perfectul simplu. Ce știți voi, oltenii?

Se urlă prin sufragerie. Valea Jiului a rămas fără apă şi curent.

Unchiul – În campanie ziceau că nu vor lăsa să se-nchidă minele.

Directorul – Dacă bei cerneala și nu îți place cartea… Cum se face că nemții au tot timpul procentaj? La noi unul e olimpic și restu-s de căcat. Dacă merge ceva, bine, dacă nu, închidem. Fiecare face ce vrea cu banii lui. Românul, dacă primește niște bani în plus, fie își repară casa, fie-și ia un frigider. Da’ dacă-ți vinzi apartamentu’ pe-o ladă de bere… ăștia-s ăia care votează!

Unchiul –Io-s om muncitor ş-am votat cu Iliescu! O fost bine-n comunism, acuma îs de toate, da’ nu există bani. Ş-atunci nici nu se punea problema să te dea afară.

Directorul – Păi prima oară scapi de râpi.

Şi mătuşa a fost concediată. Unchiul ştie să sudeze, să facă instalaţii, aşa că se dau nişte telefoane pe la Ronaţ la triaj.

Directorul – Eşti ditamai maistrul, nu ca proştii ăilalţi.

Minele trebuie luate-n grijă de intelectuali. În rest, muncitorii sunt un fel de ciumă neagră. Pe toţi îi bagă într-o oală. Cât despre oamenii politici, scapă toți basma curată. În paralel, pierderile sunt imposibil de recuperat. Guvernul, sindicatele şi patronii sunt de vină.

Poveste cu ghinion

Tatăl tău e chelner și câștigă bine. De mic te-nvaţă să-mparţi. În trecut, era antrenor la Poli Iaşi (juniori) şi-n minutul ’90 ai intrat şi tu, deşi nu ştiai s-alergi.

La tata-n gestiune apar nişte lipsuri şi merge să amaneteze bijuteriile soţiei. Numai roşu şi negru vede în faţă… jucase iar la cazinou.

Acum e patronul unui restaurant, dar din nou nu se poate abţine şi pierde la pariuri. Mereu promite că se lasă. Îşi face din nou restaurant, dar cu datorii la bancă.

I se fură brusc maşina. Tu ai 15 ani şi te uiţi pe un canal nemţesc să te masturbezi. Tatăl tău câştigă o sumă importantă la Ţociu şi Palade, dar dobânzile cresc şi pleacă-n Italia.

La Milano e un simplu ospătar şi doarme într-o cameră cu paturi suprapuse, deşi i se promise postul de manager. Slăbeşte enorm şi vede ruleta ca pe o democraţie. În țară, sălile de joc sunt la fiecare pas, cu statul complice la tot.

Mama e bolnavă şi nu se poate angaja. După ce aceasta moare, tata-i operat pe cord. Cu pensia nu poate face absolut nimic şi nimeni n-are nevoie de serviciile sale. Astfel, joacă din nou, în speranţa că va recupera întreaga sumă pierdută-n anii ’90. Ruleta îl stoarce de ultimii bănuţi. Rămâne fără slujbă şi se-mbolnăveşte. Cu o ultimă zvâcnire, trage de manetă şi intră-n faliment. 

Poveste cu final

Anii ’90 o prind pe mama frumoasă şi puternică. Urmează nişte cursuri, se specializează şi ajunge directoare la o grădiniţă. Îşi cumpără bijuterii şi le păstrează pentru zile negre. Şcoala-i un fel de Românie în miniatură, cu atenţii şi birocraţii.

Primul lucru când intră pe uşă, dă drumul la TV. Tata are ceva afacere cu pufuleţi la negru.

Mama se accidentează şi e operată de mai multe ori. Scapă cu piciorul neamputat, însă face diabet. În casă au loc numai certuri şi belele. Facturile stau neplătite. Mersul la teatru este exlus, iar certificatul de revoluţionar e egal cu zero. Peste vară, mama pleacă-n Sicilia să-ngrijească o bătrână.

Venită-napoi, ține casa singură şi fiul o apostrofează pentru faptul că se uită numai la prostii.

M-am săturat şi de Băsescu, ba o fute, ba n-o fute, ba e beat, ba nu e beat.

Tu ce câştigi dac-o pui pe maică-ta la punct? Ce-ai vrea, să mă uit la stele? Mâine eu muncesc, că-s proastă și manipulată!

Nu mai are de unde să plătească rate. După serbarea de Crăciun, e internată la spital. În salon aterizează un televizor. Ca urmare, telefonul îi sună degeaba.

Fiul – Hai să dăm pe altceva.

Mama – Nu-mi spui tu la ce să mă uit!

Fiul – Atunci hai afară.

Mama – Unde-s uneltele lu’ taică-tu? Nici nu mă gândesc!

Fiul – O plimb cu căruciorul prin soare. Are mâini fine și unghii îngrijite. I se fac injecții cu morfină. Valorile cresc de la zi la zi. Nu mai are loc pe venă. Stinge țigara. La TV se dau reclame. Mă sărută și îmi cere să-nchid televizorul.

Mama – Am obosit.

Notă! A fost frumos. Ne revedem în 9090, la o nouă ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Nou Arad!

Scrie un comentariu