Filele lui Simo

filele lui simo

„Undeva într-o piaţă este o Biblie… şi doi copii – unul râde şi celălalt plânge”

Era frig şi atât de întuneric, în puterea nopţii nu se auzeau decât obuzele Armatei Roşii în drumul lor spre Helsinki. Într-o pivniţă din piaţa Hakaniemi, doi ochi iscoditori căutau prin gemuleţul care dădea în piaţă următoarea ţintă.
Încet, ochii renunţară să mai caute ţinte şi se lăsară în jos căutându-şi prietenul… un creion. Simo Hayha puse la o parte Mossin Nagantul şi luă creionul în mână.

„4 ianuarie 1939,

Au trecut trei zile de la ultimul atac respins al ruşilor… trei zile de la confirmarea celor 34 de victime ale mele. Mi se spune «Moartea Albă», iar camarazii… „erou”. Eu, în schimb, mă declar ucigaş prin consecinţă. Am ucis deliberat, am simţit fiecare glonte plecând din mâna mea, l-am simţit cu foarte multă durere, am auzit fiecare zgomot surd pe care plumbul fierbinte l-a făcut întrând în trupurile lor, fiecare icnitură de durere… şi m-a durut fiecare strigăt al lor după „mama”… Mama…, de-ar şti mama câtă moarte, durere şi suferinţă au adus mâinile acestea, mâini pe care mama le mângâia spunându-mi: «Simo, mare grijă să ai de mâinile acestea… au har…»
Mda, har. Aveau har când îmi puneai o vioară în ele. Doamne, ce mai suspina vioara după arcuş în mâna mea… Acum lemn pentru vioare nu mai există, totul merge pentru scânduri, patru, cele patru scânduri în care vom pleca cu toţii.”

Simo își lăsă creionul jos, îşi trase paltonul alb peste el şi se ascunse de frig cum putu el mai bine.
Era poziţionat într-un compartiment într-o pivniţă. Toţi i-au spus ori că e nebun, ori că e laş. Un lunetist are nevoie de un „cuib”, adică un punct înalt de unde are vizibilitate 360 de grade. Dar el nu a ascultat de nimeni, decât de el: „Toată lumea ştie asta, toţi caută lunetiştii pe sus, nu caută într-o gaură în pământ, iar eu acolo voi fi…”.

Un zgomot de şenile îl făcu pe Simo să tresară, îşi luă puşca şi ochii iscoditori i se aprinseră ca şi cărbunele, inima începu să îi bată nebuneşte.
„Te rog, nu! Nu mai trimite pe nimeni. Te rog, nu, nu mai vreau”, gândi el.
Încet, siluetele purtătoare de stele roşii îşi făcură apariţia din spatele unui tanc.
Simo privi prin cătare:
„Domnul este Păstorul meu” şi trase.

O silueta se prăbuşi la pământ secerată cu capul împrăştiat la doi metri în spatele ei. Restul siluetelor se aruncară la pământ şi căutau inamicul. În momentul următor, tancul trase în turla bisericii, dărâmând-o. Linişte…. nici măcar ciorile nu mai croncăneau. Nu mai erau. Înaintarea ruşilor luase aici sfârşit, toţi se opriseră. Căutau adăpost şi discutau următoarea mişcare. Câti sunt, ce putere au? Ofiţerii ruşi începuseră să analizeze avantajele strategice pe care le-ar fi putut avea inamicul. Un lucru era sigur, trebuia să trimită iscoade.

Simo, în întunecimea pivniţei lui, se ruga ca gloanţele lui să ajungă să ruginească, paltonul să îi fie mâncat de molii, bocancii să-i putrezească undeva în pod, iar puşca să îi fie devorată de carii, să nu-i mai trebuiască. Dar săracului Simo, ruga îi rămase neascultată.
Cu un oftat deschise Biblia şi mai rupse o filă din ea…
De ce ? Oare Lui nu îi pasă ? Oare El nu vede ? Preotul mi-a spus că fac lucrarea Domnului, dar… eu nu am adus decât moarte. Sanitarii salvează vieţile mutilate de pe front, eu nu pot face lucrarea Lui din moment ce eu nu salvez!

O umbră prinsă cu colţul ochiului îl făcu să îşi arunce creionul şi să ia puşca în braţe. Un mic bulgăre de pământ se mişcase, se ivi o caschetă iar după un sunet asurzitor de metal lovit de metal… casca găurită căzu. Un trup îşi luă rămas bun de la viaţă, ochii de la sclipirea lor, pieptul îşi sărută ultima răsuflare iar inima de la bătaia ei… şi încă o filă din Biblia lui Simo se rupse. Psalmii îşi luau adio de la David.

„Oare ce e în inima lor când se uită prin cătare ? Eu nu simt altceva decât regret. Toate acestea se vor termina cândva, va veni momentul acela când pământul se va rupe sub noi, nici el nu ne va mai suporta călcându-l. Anotimpuri vor trece, clădiri se vor prăbuşi, mâncate de vreme, omul nu va mai exista… Atunci… ce rost mai au toate acestea ? Toată distrugerea asta ? L’homme… est mort”

Simo îşi încheiase aici cuvintele, o piatră undeva îi strigă puşca pe nume, iar puşca se grăbi să vadă cine e acolo. Ea îşi trimise un emisar, cel mai rapid, îmbrăcat în haine fierbinţi roşii, dar acesta nu se mai întoarse. Îşi găsise găzduire într-o inimă caldă şi primitoare. O altă filă din Biblie se rupse de surorile ei, ajungând ninsă pe jos.
Trecuseră două zile şi două nopţi. Dar între ele, plecaseră multe lacrimi vii pentru taţi şi fii morţi.
Simo, tot la postul lui. În jurul lui file, numai file.

„Dumnezeu ştie ce se ascunde în mine, în dorinţele mele. Și doar El va şti ce-i de făcut. El îmi va lua mâna şi mă va preface în stâncă, doar El poate…”

Simo se opri, o stea roşie licări la doi paşi de el, doi ochi îngroziţi, două mâini ce nu aveau mai mult de 16 primăveri ţineau o puşcă aţintită înspre Simo.

Nu îşi pierdu cumpătul, nu tresări. Ci doar aştepta. Se auzi o răsuflare şi cocoşul puştii lovind în gol. Tânărul uitase! Uitase de glonte! Deznădăjduit şi îngrozit, nu se mai putea mişca. Însă Simo văzu altceva, se văzu pe el, un om care urăşte suferinţa şi distrugerea. Atunci Simo îi făcu un semn tânărului, ridică mâna şi îi spuse în rusă: „Aşteaptă.”
Simo luă puşca lui, o încărcă şi i-o întinse tânărului. El doar se uita la el şi nu se putea mişca. Simo lăsă puşca jos, lângă el, şi se retrase. După câteva clipe de stat în tăcere, tânărul ridică puşca şi-o armase ducând-o la piept.
Simo, privind hotărârea din ochii lui, îi făcu din nou semn: „Aşteaptă”. Simo se întinse şi rupse ultima filă din Biblie. Se rezemă de perete, îşi dădu căciula jos şi-şi desfăcu mâinile. Era pregatit.

„Domnul este Păstorul meu”, spuse.

Steaua roşie se uită la Simo şi apoi la coperţile Bibliei, din nou la Simo şi apoi la filele rupte. Începu să transpire… şi apoi să lăcrimeze. Lăsă puşca jos şi duse mâna la piept, de unde scoase o Biblie fără coperţi şi o puse pe jos lângă soldat, îndepărtându-se încet. Simo luă Biblia fără coperţi şi o îmbrăcă în coperţile goale de la el. Un zâmbet mare, luminos îi cuprinse faţa. Nu mai simţea decât bucurie şi căldură. Se simțea copil din nou, când era afară şi se juca în soare. Era cuprins de un sentiment de iubire nemărginit.
Dumnezeu să ne ierte”, spuse steaua roşie, cu o voce gâtuită, iar o împuşcătură îi mângâie ochii lui Simo până adormiră. Doar zâmbetul, acela i-a ramas.

Undeva într-o piaţă este o Biblie… şi doi copii – unul râde şi celălalt plânge.

Scrie un comentariu