FARAD 2 – Culegere de gânduri

faradul

Anul trecut, după fARAD, scriam pe pagina festivalului că sper din tot sufletul ca acesta să aibă continuitate, iar Monei Nicoară îi spuneam că dacă le pot fi de folos cu ceva în ceea ce privește următoarea ediție, pot conta liniștiți pe mine. Și așa au și făcut. Cam asta e povestea, nu foarte lungă – așa am ajuns să mă ocup anul acesta, la cea de-a doua ediție a fARAD-ului, atât de comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare, cât și de coordonarea voluntarilor.

Încerc, în următoarele rânduri, să redau gândurile mele în legătură cu această ediție secundă și, deși această recenzie (dacă o putem numi așa) apare – iată – la câteva zile după încheierea fARAD-ului, este o „culegere de gânduri” scrise la cald, de cele mai multe ori la o masă din KF, proptind o bere. Exact ca și acum. Lectură plăcută, dragilor!

12107976_1710893112463403_3021652964658958489_n

Joi

Deși la șapte fără douăzeci, sala era relativ goală, am avut plăcuta surpriză ca la ceremonia de deschidere și la prima proiecție, cea a documentarului Primarul Chinez, să avem aproximativ două sute de persoane așezate cuminți pe scaunele sălii mari a Cinematografului Arta.

Publicul arădean, în fața acestei prime pelicule din programul de patru zile, s-a prezentat – din punctul meu de vedere – ușor lipsit de bun simț. Pe lângă nenumăratele persoane care au ieșit și au intrat în sală indiferent de momentul sosirii lor, am avut parte și de „cireașa de pe tort”, încă din prima zi: un nene, poziționat în capătu sălii, în momentul în care i-a sunat telefonul, a răspuns lejer cu un hotărât „Da! Pot vorbi”. Filmul l-am văzut aproape tot. Nu comentez, pentru că risc s-o dau pe politice și iar se supără unii.

Foto – Ciprian Hord

Foto – Ciprian Hord

Vineri

Zona fARAD. Mai bine ca niciodată, am început la două și-un sfert fix. Mona Nicoară, Titus Muntean și Mihai Chirilov, în ordinea așezării pe canapea, au dat tonul discuției. Câteva subiecte – ca să se vadă c-am fost atent – au fost apariția fARAD-ului, viitorul acestuia și discuția despre finanțări publice versus private. Oamenii din sală fac parte din ceea ce-mi permit să numesc „familia fARAD”, fără să exagerez. Astfel, atmosfera a fost una caldă și, inevitabil, familiară. Singurul inconvenient, singurul element în plus, a fost zgomotul provenit din camera alăturată. Din nou, bun simț specific locului.

Se discută apoi despre „mâna liberă” oferită de CMCA în ceea ce privește selecția filmelor din festival. Dacă aș fi cârcotaș și gică-contra, aș spune că-i un fel de laudatio necesar instituției finanțatoare. Dar nu, de fapt CMC-ul chiar și-a dat seama că cel mai bine e ca munca să fie făcută de profesioniști – în cazul ăsta, de Mona Nicoară, Directorul Artistic al fARAD. Chirilov ne povestește despre diferitele tipuri de public și despre chestiunea festivalurilor independente, cu bilet de intrare și așa mai departe, având în spatele său atâția ani de TIFF.

Foto – Ciprian Hord

Foto – Ciprian Hord

De la cinci am avut proiecție la Arta: Secretul nasturelui de sidef. După o numărătoare naivă, îmi permit să aproximez că au fost în jur de o sută de persoane prezente, dar feedback-ul de după film a fost grozav, toți cei cu care am vorbit fiind plăcut surprinși de povestea chiliană.

A urmat Amy, documentar la care, în comparație cu precedentul, sala a fost plină. Am numărat undeva la două sute de persoane, numărul total de locuri disponibile publicului în sală fiind de aproximativ 240. După acest documentar, publicul s-a evaporat parțial, rămânând – să zicem – jumătate din ceilalți, pentru a-l urmări pe Bondoc, maestrul șahist ajuns astăzi la vârsta de 81 de ani. A fost primul film din festival pe care am reușit să-l văd „cap-coadă”, nefiind deranjat de nevoile mele sau ale altora. Dacă aș fi nevoit să găsesc un singur cuvânt pentru a descrie acest film lansat anul ăsta la TIFF, cuvântul ar fi, fără să stau pe gânduri, rollercoaster.

Un fel de carusel sentimental, chiar dacă sună, poate, clișeic. Scene în care maestrul înjură adversarii care-l înving, la care publicul râde în hohote, dar și scene în care bătrânul plânge la mormântul unui vechi prieten, maestru șahist la rându-i, scene ale căror emoții au reușit să copleșească mare parte a publicului.

Foto – Ciprian Hord

Foto – Ciprian Hord

Sâmbătă

Am început cu Citizenfor, la care am avut puțin sub o sută de persoane. Un documentar cu scene care păreau scoase din filmele Hollywoodiene despre un politician cu cerculețul auriu deasupra capului. Un film care îți dă de gândit, îți dă fiori când aflii cât de vulnerabil ești în fața sistemelor de care dispun guvernele diferitelor state ale lumii.

La fel de mult îți dă de gândit și filmul care i-a urmat: Virunga. Sala a fost mai plină ca niciodată în timpul acestei proiecții. Filmul ăsta, recunosc, mi-a umezit ochii de câteva ori, iar voluntarii care au rămas pe hol în timpul proiecției, mi-au spus că toți cei care au ieșit din sală își ațintiseră privirile în podea. Am făcut o oarecare legătură între situația din Virunga cu cea din Apuseni, între SOCO și RMGC. Cea mai mare diferență, însă, este că scopul principal în Virunga a fost salvarea vieților gorilelor de munte, iar în Apuseni a fost salvarea vieților omenești. Și, pare-mi-se că cei din Congo au pus mai mult preț pe viețile primatelor decât noi pe cele ale oamenilor.

Dacă la proiecția Virungăi sala a fost plină, la Call me Marianna au intrat vreo 80-90 de persoane, din care au rămas la final cel mult 50, adică cei cu capul pe umeri. Spun asta pentru că sunt conștient că unora li s-a părut deranjantă tema. Eh, nu mai zic nimic, bine-a fost cum a fost!

Citește continuarea pe blogaradean.wordpress.com

Scrie un comentariu