Auzi…

auzi

„Auzi….

Vezi că nu ai mai scris de mult!
Te cert. Deci trebuie să ne vedem să îți dau lumea peste cap ca și melcului,

Dar să nu îmi spui apoi că mă joc cu mintea ta.
Sau poate mai bine să o fac!
Să mai scrii în puii mei și tu…
Și iar îți fut viața.
Dar cred că îți place, sado-maso de sentimente ce ești…”

Mai demult eram proprietar de vise, acum am ajuns un psihopat căruia îi place durerea sufletească. Mai demult îți era mai mare dragul să îmi dai lumea peste cap, îmi răscoleai interiorul și din miile de furtuni interioare, stropii de ploaie îi așezam pe foaie în formă de cuvinte. Dețineam un control absolut asupra urgiilor care mă aruncau de pietrele unui țărm al sufletului. Aveam sufletul care gândea clar, de multe ori o făcea în locul meu. Nu mai aveam nevoie să calculez fiecare cuvânt pe care îl scriam, nu mai simțeam cum mă ard cicatricile. Eram mult prea ocupat să îți asimilez cuvintele, să le găsesc câte o poveste frumoasă și apăreau singure, una câte una.

Acum… ei, acum, poveștile nu mai au gustul acela al dimineții, iar mirosul de cafea a dispărut. Ceea ce am în cană, acum e doar o apă neagră puțin amară, căreia încerc să îi găsesc scopul. Ar trebui să mă trezească? Ar trebui să îmi împrospăteze forțele după un somn lung și odihnitor? Nu știu, pentru că nu mai am nevoie de cafea să mă trezesc, în fiecare noapte sau dimineață (am fost corectat de o prietenă) deschid ochii la ora 4. Brusc. Deschid ochii doar ca să realizez cruntul adevăr. Încă nu am găsit acea poveste pe care o caut de atâta timp. Citesc ce îmi cade în mână, ascult orice melodie, mă uit la orice film, fac tot posibilul să văd pe unde se ascunde măcar o urmă de-a ei, a poveștii. Pentru că povestea aceea o simt. O simt cu toată ființa mea că e pe undeva și mă așteaptă să o găsesc. Trebuie să o găsesc. Strigă după mine, plânge după mine pe undeva, iar în disperarea ei, o simt cum se risipește, cum îi scade puterea. O simt cum o doare.

Timpanele îmi sunt înfundate și parcă am devenit surd, degetele îmi sunt încleștate, gura minții mi-e acoperită de nimicul cotidian, iar ochii îmi sunt distruși de nenorocita aia de „ora 4”.
Așa că m-aș bucura să vii să îmi fuți iar viața, să îmi dai lumea peste cap așa cum ai făcut cu casa melcului. Atât doar că acum nu se mai poate. Atunci mi-ai dat cuvinte foarte frumoase pe care, cu atâta ușurință, le-am transformat în povești care și altora plăceau, chiar dacă erau despre noi doi. Dar, tot atunci, mi-ai mai dat ceva și nu ți-ai dat seama. Mi-ai dat leacul de tine. Nu ai ajuns să mă suprasaturezi așa cum îmi doream. Ai plecat și ai plecat cu tot cu cuvinte…
Chiar dacă ai veni,  vei veni fără cuvinte. Nu vei știi să vii cu ele la tine. Crezând că nu mai e nevoie de ele, le vei lăsa în sertarul unei noptiere. Nu vei mai avea cuvinte pe care să le recunosc eu acum.

Mi-am pierdut visele, nu mai sunt proprietar pe ele, acum sunt psihopatul din camera 4.
Orele de vizită încep la 4, să fii atentă să nu întârzii. Adu-mi, totuși, o cafea bună, ce au ăștia aici e oribil de amară.

Scrie un comentariu