Asta era! Mulțam, dom’ Prof!

g

Dacă nu scriu acum, nu va mai ieși din capul meu. Să explic. Câteodată dau de ceva. Acel ceva poate fi o pictură, un cântec sau chiar o persoană care mă face să scriu. Și se mai întâmplă, destul de rar, ca atunci când e ceva mai BIG, ca doar un factor să nu mă ajute îndeajuns să scot ce am în cap. În seara asta s-a întâmplat. La început a fost o femeie. Una incredibilă care mi-a spart trecutul destul de repede și mi-a făcut prezentul și viitorul dulce de nesigur. Știam că „îmi va da în cap”, în sensul că mă va face să scriu despre ea. Ceea ce mă bucură foarte mult este faptul că nu am reușit să o scriu pe ea până acum pentru că… deși am încercat, simțeam că nu e de-ajuns. Nu aveam un catalizator. Am mai scris eu… și o făceam destul de ușor, nu știu, poate termenul de „femei ușoare” cam așa se traduce la mine. Nu mă refer la moralitate, ci la faptul că le scriu ușor. Dar acum… ea… mi-a dat de furcă și mă temeam că nu o voi mai putea scrie. Până când…

Până când, implicat fiind într-o conversație, aproape ceartă, legată mai mult de job, cineva (un profesor, totuși) recomandase un film. Ah! Recomandarea de film venise în urma depunerii a tuturor armelor, văzând că nu vom ajunge la o concluzie și o prietenă dragă a dorit să încheie discuția cu : „vă las, mă pun la film”, eu am spus „la fel și eu, bag un serial și mă pun la somn”, iar domn profesor a spus: „recomand Searching for Sugarman”. Am fost…nu sceptic, nu acesta e cuvântul, poate obosit. Îmi spuneam că doresc ceva light, de noapte bună, dar am urmat sfatul și am găsit online documentarul. E despre Sixto Rodriguez. Un om ignorat în propria țară, dar care a ajuns să fie vocea revoluției în Africa de Sud împotriva apartheid-ului. Dacă ultima propoziție e complicată, no offence, nu citi mai departe pentru că e clar că nu vei înțelege analogiile care urmează, iar secțiune de plângeri nu avem.

Revin. Îl cunosc foarte bine pe Elvis Presley, influența lui, sau pe Johnny Cash, Freddie Mercury și Queen, dar Rodriguez… e o cu totul altă dimensiune! Exact cum e Eminem acum pentru rap! Rodriguez e acel blue collar, hard working man din Detroit (ca și Eminem!), iar ceea ce a făcut el, ce a cântat el…știu că e mult să spun asta, dar poate cunoscătorii nu vor ridica din sprâncene, a ajutat într-un oarecare fel lupta pentru libertate în Africa de Sud. Dacă dorim să indentificăm acest lucru în țara noastră, cred că putem sta liniștiți când îi dăm exemplu pe cei de la Phoenix vs. comuniștii.

Bun. Am terminat cu introducerea. Nu voi face istoricul întreg, deși voi recomanda documentarul acesta cu orice ocazie voi avea (nunți, botezuri, înmormântări). Revenind la ea… Ceea ce am văzut eu în femeia asta, care vorbește în dulcele grai moldovenesc, a fost ceva ce nu știam cât de mult mă va rearanja pe dinăuntru. Credeam că de mișcat, nu mă va mai mișca nimeni. Dar acum am un soundtrack la ceea ce simt și mă face să simt fiecare clipă, să gust fiecare gură de aer rece ce o inspir, fiecare pahar de vin fiert sau bere pe care o beau. O simt. Îi simt lipsa și îi simt și prezența. O ascult și tot nu-mi vine a crede că o aud. Sunt miliarde de sentimente și simțăminte care mă încearcă când o aud, iar acum că a venit și catalizatorul perfect, Rodriguez, faptul că am muzică în cap atunci când ea-mi vorbește este ceva ce depășește capacitatea mea de mai simți. Îmi depășește cele șase simțuri. Nu știu să spun concret CE e!

E…liniște pe muzică. E mirosul cafelei de dimineață când bate soarele pe geam, iar eu sunt încă somnoros. E mâna caldă de pe paharul cu vin fiert când eu am mâinile înghețate. E… de ce să nu o spun, muza!  E… ce mai contează? Nu mai e ceva în capul meu, un mic haos inteligibil. Acum e ceva, frumos în cuvinte.

Eu nu am scris nici un cuvânt aici. E doar ea, e toată ea. Eu nu am nici o valoare în orice cuvânt care e scris aici. Eu știu să scriu despre lupte, războaie și demoni. Ea s-a scris pe ea în timp ce Rodriguez o acompaniază. Sunt un om foarte simplu, modest, îmi port emoțiile pe mâneci, la vedere. Nu îmi plac luptele de orgolii, mă oripilează, succesul mă terifiază, iar recunoașterea mi-o doresc doar de la prieteni pentru că știu că e sinceră, restul e doar praf care oricum se uită.

Mulțumesc, domn Prof, de recomandare, ați salvat un scriitor de la uitare și ați pus o muză în locul destinat: către nemurire.

Iar noi doi, muzo, ne vedem la un vin fiert, așa cum am stabilit. Apoi mergem la muzeu.

Scrie un comentariu