UNU. La început a plouat nervos, cu furie, ca şi cum ar fi fost ultima ploaie din univers. Am deschis geamul larg, cu un zâmbet instigator pe chip. “Intră, îndrăzneşte”, îi spuneam. dar s-a speriat şi s-a retras. Mirosea a cer, a dulce. Atâtea mirosuri pe lume. Am fost odată, demult, într-un loc care mirosea a păcat, a carne, a umed şi a goliciune. Am păcătuit acolo la fel cum am păcătuit peste tot. Încerc să-mi imaginez adesea cum miroase iubirea. Ineori miroase ca acum, a cer, alteori a frunze, alteori a gheaţă. Îmi amintesc cum odată aşteptam pe malul unui lac îngheţat. Nu aşteptam nimic anume, sau poate aşteptam totul, la fel cum am aşteptat toată viaţa. Aşteptam extraordinarul, esenţa, umanitatea, miezul, acel ceva care e veşnic bun şi veşnic drept în lume. Şi uite aşa, aşteptând, am început să simt că mă ataşez indestructibil de fiecare cristal de gheaţă în parte, de fiecare sâmbure de noroi împietrit peste care îmi aşterneam trupul, de fiecare particulă a aerului pe care îl respiram. Şi atunci am respirat pentru prima oară. Am tras aer adânc în piept şi am simţit cum pătrunde tăcut, în intreaga-mi fiinţă, iubirea. Cred că respiram doar atunci când respiram iubire.La fel e şi cu cuvintele. Ni s-au dat cuvintele pentru a avea ceva mai mult decât alte suflete de pe Pământ, pentru a fi mai buni, pentru a ne demonstra dragostea, compasiunea, ataşamentul, blândeţea. şi atunci de unde atâtea cuvinte dispreţuitoare, de unde atâta ciudă şi ură şi furie? Cuvintele rele sunt invenţia nebunilor. Acum cred că la fel cum respiram doar atunci când respiram iubire, în aceeaşi măsură, vorbim doar atunci când vorbim duios. Şi atât de rar mai vorbim…

DOI. Fiecare drum către ceea ce încă numesc “acasă”, e o poveste demnă de a fi consemnată în caietele pe care la un moment dat sper că le voi înmâna cu zâmbetul pe buze nepoţilor, dacă vor exista. Măi, nu ştiu ce fac ăştia, care-i ingredientul secret care se adaugă fiecărei colectivităţi de cel puţin trei români, de reuşesc să pară de fiecare dată, în orice împrejurare fără excepţie, ori nişte babuni ieşiţi la vânătoare de insecte, ori ceva primate avide după împerechere, ori aborigeni proaspăt scoşi la lumină din bordeiaşele lor de stuf. O să vă povestesc ultima experienţă de genul ăsta, care s-a dovedit a fi de departe cea mai mustoasă în materie de fapte de vitejie cu aromă de mălai de acasă şi cu miros de sudoare proaspătă.

Pentru început, trebuie să menţionez că drumul a constat în nici mai mult nici mai puţin de cincizeci şi şapte de ore de mers cu autobuzul (trebuie să recunosc…mi-am cam căutat-o cu lumânarea de data asta), scăldată fiind în zeamă de suflet pur de român, îmbălsămată în ritmurile suave ale ultimelor manele lansate în marea de incultură şi delectată cu cele mai proaste filme de acţiune de la facerea lumii încoace. În următoarele momente voi marca câteva din întâmplările epice de pe parcursul acestei călătorii:

1. Cheta într-o şapcă marca Puma pe care a iniţiat-o un domn pasager înainte de vama cu ungurii la auzul următoarei veşti dată la microfon de către sofer: ”la vamă încercăm cu metoda tradiţională.” Eu, sincer să vă spun, ucenică naivă în ale metodelor tradiţionale, n-am prea ştiut ce şi cum, tot am întrebat în stânga şi-n dreapta cum ”se face” metodele tradiţionale astea, cum funcţionează ele, până când răspunsul a venit de la sine, din bunăvoinţa domnişorului menţionat anterior care şi-a luat inima în dinţi, căciula în pumni (şi ce mai căciulă!… marca Puma… verde-mărar… calitate germană…) şi a început să circule din scaun în scaun pentru a colecta bani de dat vameşilor unguri pentru o mai mare indulgenţă la controlul bagajelor (să-l sară, cu alte cuvinte). Suma pe care o dădea fiecare nu era fixă, bineînţeles, după puterile şi posibilităţile fiecăruia. Dădeai în funcţie de cât de cu musca pe căciulă te simţeai. Politic corect. Eu, după o scurtă analiză a situaţiei (”hai domnişoară că n-avem timp de calcule aicia”) am zis ca ”două litre” de ţuică fără eticheta producătorului îşi merită în jur de 5 euro aşa că am scos banu’ de la sân şi l-am pus în căciula puma verde-mărar (vă spun…aşa o căciulăăă…), acolo unde îi era locul.

2. Anunţul făcut de către şofer, tot prin microfon, desigur, a următorului mesaj: ”există cineva cu o plasa de rafie plină cu MĂLAI. Vă rog să vină jos la şofer să curăţăm că s-o spart plasa şi îi numa’ făină p-acolo păstă tot. Deci, mălai la şofer, da? Mulţumesc”. La prima oprire, nefericitul deţinător al plasei de rafie pline cu mălai s-a prezentat cu coada între picioare în dreptul remorcii cu bagaje şi, împreună cu şoferii, au măturat toţi cu zelul unor gospodine neobosite tot mălaiul din remorcă, golindu-l apoi pe pământ italian cu măreţia cu care ai împrăştia în vânt o cenuşă provenită în urma incinerării unui sfânt.

3. Numeroasele momente în care un domn respectabil, aşa, mai către apusul vieţii, (da, da aţi ghicit, tătucul mălaiului) dădea cu capul de măgăoaia de sus pe care se pun bagajele, de fiecare dată când se ridica şi se aşeza la loc. La un moment dat, la auzul veştii ”dacă în Spania ne opreşte poliţia, sa vă puneţi toţi centurile că altfel îi bai, ne dau ăştia amenzi de 100 de euro într-o veselie” el, ca tot românul conştiincios, să-şi verifice centura să vadă barem pe unde şade, în caz de ceva să meargă la sigur şi să şi-o pună cât ai clipi din ochi, să nu tot caute după ea ca un orb în pustiu. Dar când colo, centura, cel mai probabil producţie românească, vezi bine, nu mergea. Aşa că îl cheamă el binişor pe şofer către dânsul să-i repare centura, că deh, el nu plăteşte 100 de euro la miliţienii spanioleşti dacă vin cu amenzile. Şoferul tot caută, tot trage, tot împinge, proces condimentat desigur cu un set proaspăt copt de înjurături straşnice, ca la mama acasă, dar nu reuşeşte să rezolve problema, aşa că la un moment dat, văzând că nu merge şi nu merge, îl roagă pe stimabil să se ridice pentru a avea acces nelimitat la centură. Domnul se ridică, bineînţeles în stilul obişnuit, nu înainte de a împinge platforma de bagaje cu un zgomot sec, la care şoferul, strâmbându-se a pagubă zice gingaş: ”uuşiooor!”.

Adevărul e că pentru mine întregul drum n-a fost chiar aşa de ”uuşiooor” pe cum şi-ar fi dorit şoferul poate (mulţumesc pe această cale tinerilor din primul rând si râsetelor lor diavoleşti, doamnei din spate, care urla neîncetat şi cu o forţă uimitoare că vrea căldură şi sforăiturilor înspăimântătoare ale tuturor pasagerilor), dar cu siguranţă ştiu că l-aş mai repeta cu orice ocazie… aşa (cum ar zice Sorescu)… pentru suprarealism…

Alice este în prezent studentă la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca şi a absolvit Colegiul Naţional ,,Moise Nicoară”, Arad